Pentru cei care, pe necitite, expediază întreaga proză tânără de astăzi sub eticheta sex, drugs & hip-hop, lectura romanului „Zogru“ de Doina Ruşti (Editura Polirom) va fi probabil deconcertantă.

În loc de scene cu adolescenţi blazaţi, episoade scabroase şi vocabular minimal, avem aici o proză pe cât de surprinzătoare, pe atât de bine condusă şi scrisă.

Eroul titular este un „pelerin prin sângele muritor“, un fel de vampir ieşit la suprafaţă dintr-un „buzunar ascuns al lumii“ pentru a intra şi reintra înlăuntrul oamenilor de pe meleagurile noastre. Prima penetraţie se petrece în Săptămâna Mare a anului 1460; după care, timp de secole, au loc mii de invazii şi retrageri strategice, manipulări, cuceriri şi înfrângeri, poziţionări biologice şi redirecţionări spirituale. Zogru nu seamănă câtuşi de puţin cu vampirii standardizaţi din producţiile hollywoodiene. Nu e, adică, un bărbat bine, cu părul negru şi fără pic de mătreaţă, cu ochi mari şi sângerii, cu doi colţi sticlind scurt în gâtul victimelor preponderent feminine. E o alcătuire gelatinoasă, un „fluture diform şi uriaş“, o pisică de mare (de văzduh) care pluteşte halucinatoriu pe deasupra capetelor şi pătrunde fulgerător în sângele cald al receptorului. Contactul cu Pampu, prima lui „gazdă“, nu-l va uita niciodată, iar moartea tânărului e văzută cu întristare. Vampirul acesta de treabă a intrat adânc în sufletul şi mintea lui Pampu, iar Doina Ruşti intră, la rândul ei, fără mari inhibiţii narative în creierul şi inima lui Zogru.

De precizat că personajul este fantastic, dar nu demonic. Ascultă cu evlavie slujbele, ţine Sărbătorile creştine, vrea să facă, pe cât e supraomeneşte posibil, bine celor pe care-i locuieşte. Ca un haiduc al aerului şi al sângelui, Gelatina Sa îi pedepseşte pe cei răi şi-i ocroteşte pe cei buni, trecând dintr-unii în alţii pentru a reface echilibrul mo