"Dezastrul urbanistic al Bucureştilor" nu s-a născut ieri. Ieri doar a devenit vizibil şi pentru cetăţeni. Dacă ar fi existat receptivitate în spaţiul cultural, poate că propunerile, cîte vor fi fost, ar fi avut oarecare eficienţă. Dar acum este inutilă cultura văicărelii, pe care o practicăm în loc de proiecte. Mă întreb doar dacă, în tot acest interval, Bucureştii nu ar fi meritat mai mult de la spiritele sale luminate, decît probozeli rostite din vîrful buzelor. Li s-au propus oare politicienilor politici urbane sectoriale, de la fiecare pe domeniul de expertiză? Unde sînt cărţile albe ale grupurilor de interese publice, ale grupurilor profesionale (arhitecţi, urbanişti, păstrători de monumente, comunităţi de afaceri)? Or, dacă nu li s-au propus, nici măcar în 2008, ci doar au fost certaţi cu buzduganul peste fălci, din capul scărilor soţietale, atunci să nu le mai reproşăm ulterior impostura administrativă ori absenţa unei perspective articulate despre ce vor ei, în numele şi pe seama noastră, de la Capitală! Nici diabolizarea investitorilor, simplist-stîngistă, nu rezolvă nimic: nu capitalul e inamicul în sine, ci lipsa de anticorpi a spaţiului public - care degrabă încuscreşte primarii cu afaceriştii (veroşi, cum altfel?) - lasă orfan interesul comunitar şi înlocuieşte gîndirea proiectivă cu protestul castrat. Experţii trebuie să propună soluţii viabile pe orizontul spaţiului public, dar soluţii care să ţină cont de exerciţiul dreptului inalienabil de proprietate. Decidenţii (politicienii locali sau naţionali) trebuie să adopte cele mai bune astfel de soluţii în locul geometric dintre garantarea proprietăţii private şi binele public (pe care, ai zice, ei îl reprezintă, îl apără şi îl afirmă).

Ceea ce lipseşte, încă şi încă, este o viziune de ansamblu asupra dezvoltării oraşului, din care să decurgă, logic, soluţiile experte pentru atingerea acestei v