Pentru copiii din generaţia mea a avea un clasor era un prim pas spre socializare. Pe vremea cînd aproape nimic nu era colorat şi nu existau postere cu formaţii rock, colecţionarea de timbre se situa undeva la graniţa dintre modă şi pasiune. Părinţii acceptau acest "moft" şi investeau, cumpărau acele plicuri filatelice roşii ce-ţi dădeau emoţii, pentru că nu ştiai niciodată dacă conţin "dubluri", adică timbre pe care deja le aveai sau altele noi care îţi completau seriile. Erai exclus din gaşcă dacă, la şcoală, voiai să faci schimb cu timbre îndoite sau deteriorate (le examinam cu multă atenţie cu o mică lupă pentru filatelişti şi exclamam dezamăgiţi: "E filat!") şi creşteai în ochii tuturor dacă deţineai "coliţe" sau timbre străine "neştampilate".

Îmi amintesc că schimbul de timbre semăna cu un ritual. Timbrele se ţineau în clasoare, dar şi în cărţi sau caiete şi ieşeau la iveală de prin ghiozdane, oriunde şi oricînd: pe bănci, în recreaţii sau în parcarea din spatele blocului, după ore. Dintr-odată orice altă preocupare dispărea şi se strîngeau mai mulţi copii care asistau tăcuţi la negociere. Studiai "marfa" cu un ochi de profesionist, apreciai valoarea şi nume diferite ţi se amestecau în minte: numele ţărilor, ale unor oraşe necunoscute, ale păsărilor şi plantelor, ale sportivilor de la Olimpiadă. O cultură generală pe care o asimilai din joacă, fără să vrei şi fără să te oblige nici un învăţător, nici un părinte. Filatelia face acum parte din rămăşiţele copilăriei mele optzeciste şi o pot încadra la categoria pasiuni ocazionale, însă vizitînd Expoziţia Filatelică Mondială EFIRO 2008 de la Romexpo nu m-am putut abţine să nu-mi imaginez cît de mult ar fi însemnat pentru noi, cei de atunci, un astfel de eveniment. Un paradis al timbrelor în care să-ţi recunoşti seriile preferate şi chiar să le poţi cumpăra direct de la "sursă" (adică de la reprezentanţii