PD-L a trimis-o pe Elena Udrea sa puna ordine in organizatia de la Constanta a partidului. S-a lasat cu proteste, lacrimi si injuraturi din partea vasalilor. Prea putin important. Semnificativ in aceasta poveste este modul in care poti ajunge sef in Romania, mai ales in politica: e suficienta o delegatie de la centru sau, in situatia amintita mai sus, o legitimare care vine din legenda relatiei cu presedintele.
Cazul ascensiunii politice a Elenei Udrea are deja dimensiunile unui caz-scoala. Ca om politic, personajul nu exista si nici nu are consistenta unei siluete in devenire. Elena Udrea e interesanta ca prezenta scenica, are un limbaj articulat si o replica pe masura, stie sa dea mahalaua jos din pod, poate mima, credibil, preocuparea fata de semeni, fie ca e vorba de vreo actiune de caritate, fie ca e in discutie subiectul majorarii pensiilor, dar... cam atat.
Cu alte cuvinte, are capacitatea, deloc de neglijat, de a se adapta contextului si de a face fata unor provocari limitate, insa, la fel ca multe alte personaje din bestiarul politic autohton, n-are nici o legatura cu profilul omului politic, nici macar in devenire. Explicatia e simpla: si in Elena Udrea, si in multi altii exista doar o nesfarsita dorinta de putere, fara ca ea sa fie dublata de capacitatea de a transforma aceasta dorinta in fapt sau in fapte.
Elena Udrea, Titus Corlatean, Roberta Anastase, Lavinia Sandru, Ecaterina Andronescu, Emil Boc si multi altii reprezinta un tip de individ politic in stare sa impacheteze vorbe, sa intocmeasca rapoarte si analize, sa lipeasca afise la nevoie, dar incapabil sa se impuna ca sef politic. Ei au, in cel mai bun caz, menirea de a deveni portavocea unor interese politice sau executantii unor ordine de la centru.
Li se poate cere sa puna ordine in hartii, sa adune oameni la mitinguri, sa organizeze intalniri cu elect