Toamna trecută, Sorin Dumitrescu a deschis, la Mogoşoaia, o mare expoziţie care, din punctul meu de vedere, n-a avut ecoul meritat. Într-un mediu cultural sănătos, exerciţiul lui solitar ar fi provocat reacţii vii, analize, dezbateri. N-a obţinut decît tăceri sau bombăneli de mîna a doua. Simt nevoia să reacţionez, fie şi cu mare întîrziere, pentru a semnala un gen de eveniment care şi-a pierdut, la noi, relieful şi savoarea.
Sorin Dumitrescu se mişcă, de multă vreme, într-un teritoriu vecin cu informulabilul. Pentru a-şi expune demersul, el atacă, de aceea, pe mai multe planuri. Rareori am întîlnit un artist ale cărui cuvinte să însoţească mai abundent, mai potrivit şi mai sofisticat imaginile pe care le produce. Fără a-şi propune să le substituie. E doar gestul - aproape disperat - al cuiva, care se străduieşte să fisureze opacitatea generală a oamenilor şi a instituţiilor. E un efort de despresurare... Pentru că Sorin Dumitrescu îşi pune întrebări pe care foarte puţini le mai au. Iar aceste întrebări sînt substanţa însăşi a singurătăţii lui. Care sînt aceste întrebări? Toate decurg dintr-una singură: cum poate cineva să facă artă creştină astăzi? Răspunsurile care circulă (în cazurile, rare, în care întrebarea se pune totuşi) sînt divagatorii. Versiunea schizoidă e mereu la îndemînă: credinţa e una, arta e alta. În atelier eşti pictor, la biserică eşti creştin. Nu e musai să le amesteci. Ba e chiar preferabil să le ţii la distanţă. Există şi versiunea "luminată": creştin în secolul XXI? Pe cine mai interesează o asemenea defazare? În sfîrşit, există versiunea nătîng confortabilă: poţi face, la comandă, artă creştină, pastişînd, cuminte, modele mai vechi, bizantine sau clasicizante, cu mediocre exigenţe de meşteşug.
Un om şi un artist întreg nu vor asuma niciodată astfel de soluţii. Problema care se pune este: cum poţi rămîne liber în limite canoni
