Cînd eram mică, stăteam cu mîinile la spate cît timp se preda lecţia. Dacă voiam să răspund, ridicam mîna, cu degetul arătător şi mijlociu ţinute în semn de "v", semnul de "victorie" al trupelor americane. Nu comentam, iar nota la purtare era sfîntă. De chiulit m-am apucat în liceu. Mă refugiam în toaletă, cu respiraţia întretăiată de emoţie, ca nu care cumva să intre vreun prof. De obicei aveam o santinelă care ne anunţa orice mişcare venită din partea cancelariei. Ţi-era teamă, dar o făceai. Te simţeai rebel şi asta dădea un surplus de adrenalină. Aveam şi conflicte. Mai ales din cauza preferinţelor muzicale. Rockerii versus depecharii. Dar erau conflicte paşnice. Mai rău era cu ţiganii. Exista rasism, desconsideram elevii ţigani, fiindu-ne totodată frică de ei, iar aceştia ne terorizau cu celebrul "pun şatra pe tine". Mai erau, ocazional, şi bătăi. Fete înamorate de acelaşi băiat, băieţi concurînd pentru inima aceleiaşi fete. Cît despre profesori? Făceam mişto de ei, dar niciodată pe faţă. Iar sentimentul predominant era unul de frică amestecat cu respectul faţă de catedră. Singurele indiscipline erau, comparativ, inocente.

Cum arată "normalitatea" şcolii româneşti de azi? Aşa cum apare în ziare: "O elevă a fost înjunghiată mortal în incinta Şcolii Centrale din Bucureşti." "În Constanţa, o profesoară este ameninţată cu bătaia, în timpul orelor, de către un elev." "Într-o şcoală din Galaţi, un elev de 16 ani este omorît în bătaie, sub privirile colegilor."

Se întîmplă cu adevărat? Vorbind de violenţa în şcoală în România, vorbim de un fenomen în masă, referindu-ne la manifestarea externă a unei realităţi incontestabile, sau generalizăm nişte cazuri, mediatizate (prea) mult, de dragul audienţei, în detrimentul informării obiective, cazuri care de fapt sînt incidente locale şi izolate?

Dacă e să luăm atmosfera dintr-o şcoală obişnuită, de carti