Ceea ce solicită obiecţie în articolul "Un Dumnezeu al suferinţei?" semnat de Peter Singer în numărul 224 al Dilemei vechi nu este atît teza (Dumnezeu nu este cu adevărat cel pe care creştinii îl gîndesc atunci cînd Îl privesc ca atotputernic, atotştiutor şi bun), cît argumentele invocate. Cunoscutul moralist contrapune argumentelor creştine, detaliile realităţii: liberul arbitru eşuează atunci cînd trebuie să explice suferinţele rezultate din catastrofele naturale, iar păcatul originar (pe care oamenii îl moştenesc nediscriminatoriu de la Adam şi Eva) nu explică, de pildă, suferinţa animalelor. Doar la prima vedere este curioasă definirea lui Dumnezeu în funcţie de suferinţă, şi nu privirea Sa ca entitate autonomă, independentă de orice criteriu ("Eu sînt Cel ce sînt" se spune într-una din evangheliile Noului Testament). Pentru întregul aparat filosofic al domnului Singer, conceptul de suferinţă este o grilă necesară de lectură. Capacitatea de a simţi suferinţa, şi nu capacitatea de a raţiona sau existenţa fizică justifică atribuirea drepturilor în viziunea cunoscutului moralist american. În acest fel a ajuns să justifice de ce nu doar oamenii, dar şi animalele au drepturi. Argumentul suferinţei ca bază a drepturilor a fost preluat de alţi autori şi împins pînă într-acolo încît chiar şi despre plante se poate spune că beneficiază de drepturi. Însă nu despre tendinţa de a atribui drepturi şi ne-oamenilor (animale, plante, generaţii care se vor naşte într-un viitor îndepărtat) care seduce într-un mod evident dezbaterea academică din universităţile apusene am de gînd să vorbesc, ci despre înţelegerea incompletă, din punctul meu de vedere, a unor concepte-cheie ale gîndirii creştine pe care lectura articolului în cauză o degajă. Impresia cu care am rămas este că Peter Singer ignoră că păcatul originar este, de fapt şi de drept, actul fondator al libertăţii umane. N