Formalismul academic european (si, in speta, est-european) risca sa copleseasca autenticitatea din noi, transformindu-ne in roboti educationali, cu automatisme si rigiditati, pe termen lung, insurmontabile. La recomandarea unui mai tinar coleg si prieten (fost student), am revazut recent filmul american Wonder Boys Baietii minune (ca in "copiii minune"), avindu-l pe Michael Douglas in rolul principal. Pelicula, regizata de Curtis Hanson in urma cu opt ani, se bazeaza pe un "roman de campus" - si el contemporan - cu succes, inteleg (nu l-am citit), in Statele Unite. Literatura temelor inspirate de lumea universitara e o falie culturala foarte apreciata in spatiul anglofon, astfel incit popularitatea unei asemenea scrieri nu ma surprinde. Ce m-a surprins insa (placut), in cazul de fata, macar din perspectiva oferita de film, a fost impulsul autorului de a merge ceva mai departe de superficialitatea monden-jucaus-hilara a relatiilor academice si de a sonda personalitatile - nu o data complicate - ale indivizilor din spatele lor. Asa putem sa intram in zona intima a protagonistului (interpretat excelent de Douglas), Grady Tripp, profesor de literatura la Universitatea din Pittsburgh. Grady a scris un roman de succes mai demult, dar, aparent, nu a rezistat competitiei acerbe de pe piata publicatiilor. S-a izolat treptat si nu a mai editat nimic semnificativ, consolindu-se cu predarea lectiilor de writing, relatia adultera cu nevasta sefului sau de catedra, Dr. Gaskell, si prizele de "iarba" pe care si le administreaza zilnic. Nu imi propun aici sa intru in detaliile metafizice ale filmului (desi ele nu lipsesc, iar, pe alocuri, sint chiar de calitate) si nici sa fac analiza cinematica. Un aspect mi-a retinut atentia in mod deosebit si, mutatis mutandis, el mi se pare demn de investigatie si in lumea noastra universitara. La o petrecere (data de insusi Gaskell, sotul insel