Cristi Chivu dă asigurări că va fi pe teren la partida cu “cocoşii”, de pe 11 octombrie, din preliminariile Campionatului Mondial.
Ieri, la prînz, Cristi Chivu (27 de ani) era vesel, deşi încă sub efectul sedativelor. Nebărbierit de două zile, purta un pantalon de trening scurt albastru şi un tricou roz, sub care ascunde un bandaj special, de culoarea treningului, care îi ţine umărul. Nu lipit de corp, pentru că un burete îl păstrează depărtat la 10 centimetri. Aproape un ceas şi jumătate am stat de vorbă cu pacientul de la 407. Singura condiţie: “Nu-mi faceţi poze, vă rog! Nu vreau să mă vadă lumea aşa!”.Trecuseră 17 ore de la operaţia la umărul stîng.
— Acum o săptămînă plecai de la Euro, acum eşti cu umărul imobilizat în spital, cînd toată lumea e în vacanţă?
— Asta e viaţa de fotbalist. Am mai făcut patru sau cinci operaţii, aşa că nu mă mai sperie nimic. Nici acum n-am avut probleme, deşi doctorii m-au ţinut trei ore în operaţie. Parcă nu se mai termina
— Mi-au spus că s-au mirat cum de îţi mai ţineai umărul şi ai mai putut juca.
— Doar Dumnezeu a vrut să rezist şi să pot juca şi la Euro!Ar fi fost chiar dureros să nu merg la turneul final după ce am îndurat atîtea ca să ne calificăm. Şi în meciul cu Olanda am căzut rău pe umăr, m-a durut groaznic. Ca şi faptul că n-am reuşit să ne calificăm.N-am mai putut, dar lumea trebuie să înţeleagă limitele noastre. Rămînem o trupă de muncitori. Cu cine să atacăm?Dar, te rog, mai bine să nu vorbim despre fotbal. A trecut, acum nu mă gîndesc decît la mine.
“Umărul era făcut praf!”
— De ce a durat atît operaţia?
— Umărul mai era prins doar prin aderenţele care s-au creat pe muşchi şi tendoane după ce s-a rupt şi ligamentul claviculei în acel meci cu Lazio. Le-a luat mult timp ca să cureţe atent aderenţele, după care ligamentul şi clav
