Oamenii politici nu iubesc presa. De multe ori sînt deranjaţi de relatări, de tonul jurnaliştilor, de felul cum sună cîte o interpelare. Pentru politicieni, ziariştii au un spirit critic prea pronunţat, utilizat cînd nu trebuie, sînt chiţibuşari, caută probleme acolo unde nu există, prezintă întotdeauna doar partea goală a paharului, uitînd să vorbească despre realizări etc.
Oamenii politici au însă nevoie de presă. Ca urmare, încearcă să se folosească de ea cît mai bine. Îşi aleg consilieri de comunicare, organizează conferinţe de presă cînd au ceva "pozitiv" de spus, sînt fericiţi dacă, înainte de un interviu, ziarisul le trimite întrebările şi sînt şi mai fericiţi dacă, înainte de publicarea interviului, îşi pot arunca ochii pe el pentru o ultimă corectură. Supuşi în permanenţă criticii jurnaliştilor, oamenii politici răspund cîteodată pe un ton inadecvat. Preşedintele Consiliului de Miniştri italian, Silvio Berlusconi, i-a zîmbit unei ziariste care îi pusese o întrebare incomodă: "Doamnă, ca ziaristă nu cîştigaţi mult. Mai bine vă prezint eu pe cineva cu bani". Unei alte jurnaliste care îl întrebase despre prietenia lui cu Vladimir Putin i-a făcut semn că o împuşcă ("nu mai ştiţi de glumă?" - a spus mai tîrziu). Dincolo de Alpi, în Franţa, Nicolas Sarkozy s-a arătat mirat ca "un om atît de inteligent să spună o prostie atît de mare", atunci cînd Laurent Joffrin, redactorul-şef de la Libération, l-a întrebat dacă Franţa nu a devenit o "monarhie electivă" din cauza puterii de care dispune preşedintele. George Bush a taxat un jurnalist de "tîmpit", neştiind că microfonul îi rămăsese deschis, preşedintele ceh Vaclav Klaus şi-a exprimat în cîteva rînduri dispreţul faţă de ziarişti, incidente au loc cîteodată şi în ţări cu veche tradiţie democratică.
Prin recentul derapaj de la Bruxelles, preşedintele român se înscrie astfel pe o listă cu politicieni c
