Mi se pare mie, sau Băsescu seamănă, la apucături, din ce în ce mai mult cu Iliescu? Morga de „părinte al poporului“, amuzamentul de „înţelept“, exprimat prin hăhăială (la celălalt era prin rînjet...), setea de putere, nedisimulată, şi – mai ales – senzaţia ciudată pe care ţi-o lasă, cum că ar avea un partid al lui, propriu..., toate astea mă fac să mă întreb cu ce a evoluat instituţia prezidenţială faţă de perioada de dinainte de 2004. Pînă şi în ceea ce priveşte condamnarea comunismului, am început să cred că Băsescu l-a condamnat în sensul unei linii de gîndire potrivit căreia ar fi condamnat şi gastronomia, dacă adversarii politici ar fi fost bucătari...

Iată, însă, că Băsescu a luat bătaie la el acasă. Şi nu oricum, ci cu propriile arme. Oprescu este noul Băsescu, sau cel puţin aşa vrea să pară. Seduşi de sintagma „independent“, bucureştenii l-au votat pe doctor doar ca să audă acelaşi refren binecunoscut, cu „...bine!“. Însă, dacă dragostea de popor a lui Oprescu e la fel ca cea a mentorului său, Ion Iliescu, atunci mi-e teamă că mai mult decît „... bine!“ bucureştenii n-or să primească. Pentru că Iliescu nu iubeşte poporul; el iubeşte ideea că ar putea iubi poporul – şi asta i se pare înălţător. Exact ca şi exponenţii dictaturii în care a trăit şi studiat. Şi, cumva, astfel de false sentimente transpar mai ales din comportamentul politicienilor care vorbesc mult. Ca Oprescu. Sau Băsescu. Sau Vadim Tudor. Cei care dau sfaturi, cei care explică şi se explică, cei care nu pierd nici o ocazie de a se raporta la mulţime, de a-i cere acordul şi opinia, de a chefui în mijlocul ei, chiar şi atunci cînd pierd. Apropo de pierdut, ştiu că nu e un gest prea intelectual, însă nu pot să nu fac referire şi la Naţionala de fotbal a României şi la concluziile pe care reprezentanţii acestui sport le-au tras după cele întîmplate la Euro 2008. Pentru că, întoc