Aflasem că există la Veneţia un centru al nostru, dar nu avusesem niciodată ocazia să ajung acolo. De fapt nu ajunsesem în Veneţia decît cu decenii în urmă, pentru o jumătate de zi, cînd făcusem singură drumul pînă la Piazza San Marco. Italia era ţara unchiului meu, celebrul arheolog, mitul familiei, o ţară luminată de prezenţa lui, un spaţiu simbolic şi privat, întrezărit în goană, din cînd în cînd (Sudul, unde locuia el), şi doar atît. Pînă la moartea lui, în ianuarie 2004, nici proiecte, nici interese, nici ambiţii profesionale nu au intrat în mitologia mea italiană. Am văzut mai ales muzee de artă antică, unele ridicate chiar de el. Iar pe urmă, absenţa lui a stins deodată pentru mine strălucirea Italiei. În 2007 am fost cooptată în juriul Uniunii Latine, unde participă doar romancieri, de obicei cu mai multe cărţi în spate, fiecare reprezentînd o limbă de origine latină, cu un mandat de 3 ani (numai domnul Hăulică a avut vreo trei mandate, deşi contravenea din start regulamentului, nefiind prozator). Acum mergeam în Italia cu un scop clar, să propun la premiu un coleg prozator, care să aibă cărţi traduse într-o limbă latină pentru a putea fi citit de ceilalţi membri ai juriului. Aveam mai multe propuneri în minte decît voi avea posibilitatea să le susţin. M-am hotărît să susţin de fiecare dată pe altcineva, pentru ca să dau şanse fiecăruia de a fi măcar nominalizat, mai ales că limba română este singura (împreună cu catalana) care are un singur vot, un singur reprezentant. Eram aproape de premiu, în 2007, cu Norman Manea, am reuşit să îl obţin anul acesta pentru D. Ţepeneag. A contat faptul că a avut romanele migraţiei românilor în Vest, a contat şi felul în care colegii din juriu au înţeles semnificaţia votului în contextul tensiunilordintre italieni şi români (preşedintele Vicenzo Consolo a spus explicit: acesta este un vot pentru Europa). În afară d