Am văzut un ins care a azvârlit cu o dexteritate de jongler un ziar pe un scaun, o borsetă pe un altul şi o sacoşă goală pe un al treilea.

Lupta pentru scaun nu se duce doar la serviciu sau în partid. Jungla românească e teritoriul unde sensul propriu şi sensul figurat se întrepătrund, iar uneori se suprapun. Cine ţine cu dinţii de scaun la locul de muncă sau în vreun for de conducere urmăreşte lucruri necuantificabile, dar vitale: influenţă, putere, siguranţă, spaţiu de manevră. Există o coregrafie a interesului care face din fiecare dintre noi un balerin mai mult sau mai puţin graţios. Dar dacă părăseşti sediul cu uşi capitonate şi ieşi pe stradă, sub arşiţă sau ploaie, descoperi că vânătoarea de scaune se poate organiza şi în alte feluri. Ceea ce în birourile cu aer condiţionat se desfăşoară sub forma unui joc de alianţe, subînţelesuri şi capcane arată cu totul altfel pe trotuar. Regulile sunt mai simple, abordarea e directă, efectele rezistă doar pe termen scurt.

Călătoresc adeseori cu mijloace de transport în comun în care urc la cap de linie. Asta îmi dă prilejul să observ, la fiecare drum, în ce fel se comportă bucureşteanul la deschiderea uşilor. La început m-am enervat, pe urmă m-a bufnit râsul, pentru ca în prezent să privesc spectacolul cu o blazare acrişoară. Din capul locului trebuie spus că suirea în autobuz sau în tramvai se face prin procedeul favorit al românului: darea de buznă. Puţini sunt cei care aşteaptă paşnic la bordură. Cei mai mulţi freamătă marţial, îşi caută poziţia optimă de asalt şi par pregătiţi pentru o operaţiune de capturare. Mijlocul de transport li se înfăţişează sub forma unei nave pe care instinctul de corsar le spune că n-au voie s-o rateze. Totul devine o chestiune de palmares şi de mândrie personală. Numai fraierii şi inadaptaţii rămân în picioare. Or, se ştie, lumea are ochi exclusiv pentru învingători