După alegerile locale avem o primă şi naturală repoziţionare a diferitelor grupări care se luptă pentru putere în propriile partide. Cei care au avut curaj să-şi asume campania electorală, să candideze şi care nu au făcut mare lucru sînt cu grijă înlăturaţi. Cîştigătorii sînt lăsaţi în pace pentru moment. În toată zarva aceasta de demiteri şi demisii, un fapt relevant pentru viaţa noastră politică a fost bine surprins de media: dizolvarea conducerii Filialei Constanţa a PD-L şi paraşutarea Elenei Udrea pentru asigurarea unui interimat de vreo săptămînă. Episodul ne-a oferit o mostră despre cum se face politică în România: pentru a crea un mediu propice instalării Elenei Udrea, muza lui Traian Băsescu, un aghiotant local şi-a asumat misiunea de a evacua membrii simpli de partid, stîrnind nemulţumirea şi frustrarea acestora. „Ne-am săturat să aflăm de pe la televizor şi din ziare despre deciziile partidului“, protestau oamenii, în timp ce erau daţi afară din sediul propriului partid. La PNL, Ludovic Orban a pierdut alegerile în mod categoric şi fără drept de apel. Liderul organizaţiei de partid din Bucureşti nu a înţeles să-şi asume eşecul şi nu a demisionat la somarea preşedintelui Călin Popescu-Tăriceanu, aşa cum prevedea o hotărîre precedentă a formaţiunii. La liberali continuă să mă uimească ce m-a uluit şi în 1999-2000, pe cînd eram un tînăr membru al acestui partid: capacitatea lor de a-şi dribla propriul statut. Nu discut aici cît de cuvenită este îndepărtarea lui Orban, ci modul în care au ales să o facă. În loc să se prevaleze de hotărîrea statutară pe care au luat-o cu toţii sau să supună la vot debarcarea acestuia conform propriilor lor norme, au preferat o mişcare ciudată. Patru filiale au părăsit Consiliul de coordonare din Bucureşti, provocînd automat dizolvarea acestuia şi „cerînd“ asfel intervenţia preşedintelui Tăriceanu, care şi-a asumat numai