Scrie Simona Popescu în Tovarăşe de drum: „Ce mişto ar fi fost să fim băieţi! Cu cîteva tricouri şi o pereche de blugi, cu o pereche de ghete şi una de adidaşi, n-aveam treabă… Şi-o geacă de blugi (căreia să-i poţi adăuga o căptuşeală de blană artificială iarna). Băieţii au trăit altfel comunismul, zicem. Ei măcar se puteau îmbăta. Sau puteau înjura. Sau chiar se puteau bate ca proştii. Puteau să fugă. Să fugă din ţară înotînd, ca Silviu. Puteau să vină acasă cînd vroiau ei. Puteau să plece pe munte, ca Marius, care-o pornea de unul singur cîte o săptămînă, în căutare de amfore dacice (chiar găsea!)“. Şi, un pic mai departe în acelaşi aliniat, continuarea Simonei Popescu: „Băieţii puteau să fumeze pe stradă. Puteau fi nesimţiţi. Puteau să întoarcă spatele, dacă nu le plăcea ceva. Puteau să facă pe proştii. Puteau să rîdă tare, sar-do-nic, ha-ha-ha. Puteau să intimideze doar ridicîndu-se în picioare. Puteau să rămînă mai mult în oraş, puteau pierde ultimul autobuz, căci se întorceau pe jos“. Şi concluzia: „Viaţa unui băiat din comunism e mult mai mişto decît a unei fete. Băieţii erau mai liberi“.

Nimic peiorativ,nimic jignitor, crochiuri fulgurante Şi, totuşi… Doi încă tineri prozatori şi eseişti, ambii de 39 de ani, care au prins comunismul şi l-au simţit rostogolindu-se în vieţile noastre, au avut ideea unei cărţi: Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism. Au fost sînguincioşi, au întins nada şi au adunat texte. Pe urmă, Editura Polirom le-a publicat volumul, dîndu-i un ştaif sărbătoresc şi organizînd o dezbatere la Bookfest. Nu ştiu ce-ar fi ieşit dacă le venea ideea să alcătuiască un volum intitulat Tovarăşi de drum… Sau dacă unor doamne respectabile le-ar fi căşunat pe o aceeaşi temă, Tovarăşi de drum… Foarte interesant: astăzi, dacă spui tovarăşi de drum, te poţi gîndi la Iliescu, la Brucan, la generalul Militaru sau, poate, la tătuc