Deşi a fost singura oportunitate de a scrie despre naţionala de fotbal a României la un turneu final în ultimii opt ani, recunosc că nu am putut ţine pasul cu evoluţiile tricolorilor în articolele mele, şi nu pentru că reprezentativa noastră ar fi avut o prestaţie fulgerătoare, care să nu îmi permită să opinez, ci pentru că meciurile din grupe s-au disputat relativ rapid.

Aventura noastră la acest European s-a terminat pe 17 iunie şi ne-a lăsat mai mult trişti decât satisfăcuţi de rezultatele „excepţionale“ din „grupa morţii“. Asta, pentru că destinul poporului român ne-a făcut să ne dăm din nou arama pe faţă. Două egaluri cu echipe mai mult neputincioase decât măreţe (Franţa şi Italia) aveau să ne pună în situaţia „neplăcută şi neprevăzută“ de a ne califica în sferturi. Doamne fereşte să profităm, că doar nu am mai fi aparţinut acestei mândre naţii, care a fost înzestrată cu de toate, mai puţin cu mintea şi sclipirea necesare în a specula aceste oportunităţi pe care ţi le oferă viaţa atunci când te aştepţi cel mai puţin!

Am preferat să ne apărăm în ultimul meci şi să mergem, probabil, pe o schemă bine planificată, în care Olanda trebuia să ne bată cu 2-0, iar Piţurcă şi compania trebuia să îi dea telefoane lui Iordănescu pentru ca acesta să pupe iconiţele şi să se roage pentru egal în meciul dintre „macaroanele“ lui Donadoni şi „cocoşeii“ lui Domenech.

Nu ne-a ieşit. Mai rău e că nu le-a ieşit nici olandezilor, care ne voiau cu disperare pe noi mai departe, în dauna „azzurilor“. Nu mai ştia săracul Robben cum să mai rateze, nu mai putea Van Persie să-şi scadă cota ratând la preluări în careu şi nu se mai putea abţine Van Basten să intre el în teren, să-şi dea un autogol asemănător reuşitei din finala din ’88 şi să-l bage în boală definitiv pe Bănel.

Un meci care ne-a lăsat tuturor românilor o senzaţie de dezgust faţă de tot ceea ce roieşte în jur