Anul acesta sculptorul Constantin Popovici (1938-1995) ar fi împlinit 70 de ani. Mi-am adus aminte de acest lucruatunci cînd am revăzut două dintre lucrările de artă monumentală realizate de el, ce au marcat perioada anilor ’70: George Bacovia (1971), lucrare amplasată la Bacău, şi Prometeu (1971), monument aflat la barajul de la Vidraru. Acum putem privi opera lui din perspectiva unei istorii recente a plasticii româneşti postbelice, a sculpturii în special, unde putem consemna o serie de repere importante. Dar mai puţin cunoscut este destinul dramatic al familiei de artişti din care provenea Constantin Popovici. Despre el putem spune acum căa împlinit vocaţia artistică a celor doi părinţi, victime ale unei perioade istorice nefaste, ale cărei efecte le trăim încă. El nu putea rămîne indiferent în faţa acestui destin dramatic, iarsculptura lui va fi marcată de acest lucru, „de moartea obsesivă şi implacabilă, de sentimentul sacrificiului şi al demnităţii pe care nu-l poate răpi nimic“, scriaConstantin Popovici, în 1985, despre lucrările lui. Cum putea uita faptul de a fi fost prezent, la vîrsta de 8 ani, la împuşcarea tatălui său, fără ca mintea sa de copil să poată înţelege întîmplări ce ţin de momente ale istoriei, greu de explicat! Aşadar, o intrare brutală în viaţă, probabil o maturizare timpurie ce şi-a pus amprenta pe personalitatea sa complexă, uneori controversată. Aşa vom înţelege de ce opera sa poartăsemnele unei identităţi tragice, dar privirea lucidă îl face să creadă în demnitatea umană, să înţeleagă ideea de sacrificiu. Dispariţia sa la doar 57 de ani încheia acest destin colectiv al familiei sale, ce a stat sub semnul tragicului. Despre tatăl său, sculptorul Ion Grigore Popovici (1907-1946), se ştiu puţine lucruri. Pentru el viaţa s-a încheiat brusc, la 39 de ani; se punea capăt unei creaţii artistice la vîrsta care pentru mulţi înseamnă trecer