Nu îmi place Rusia. Ce vreţi, nu sînt francez. Nu agreez destinul care ne-a făcut vecini şi mă seacă la inimă că nu putem lua ţara pe sus, s-o tîrîm în sens opus, departe de Marele Prieten. Prea mare şi prea generos prietenul, ca să nu ne aducă nepreţuite daruri. „Am informat Moscova, să ştie de noi“ – chestii de genul ăsta, cînd ţi-e lumea mai dragă. Dacă livrarea se oprea la comunism şi postcomunism, tot ar fi fost ceva, dar, în lumina evoluţiilor fireşti de la Kremlin, dărnicia riscă să continue, la infinit. Sigur, unii vor contraataca imediat cu Tolstoi, Ceaikovski, Tarkovski (eu zic şi Nikita Mihalkov, care e aşa, mai ca noi – admiţînd că ar putea fi cineva ca noi). Argument interesant. Am citit, totuşi, la un autor englez, că popoarele nu se judecă după vîrfuri. Dar după vîrfurile de atac? Eh? Posibil. Vorbim, însă, de ceva mult mai important. În doar 120 de minute, Naţionala Rusiei ne-a împăcat cu lumea şi cu viaţa, confirmîndu-ne că fotbalul n-are cum să dispară. Decît odată cu Universul, ceea ce e OK. Cu aceeaşi ocazie, Naţionala Rusiei a cîştigat Euro 2008 în sferturile de finală, învingînd Olanda. Restul nu contează: spre exemplu, Germania pe primul loc, cu diplomă, ştampilă, Cupă, tot. Înainte de-a vedea ce şi cum, o lămurire esenţială: în acest text, Victor Piţurcă şi România sînt personaje imaginare, fără absolut nici o legătură cu Victor Piţurcă şi cu România. Iluzia finală E ceva de mult ştiut, în fotbal: nu-i musai ca finala unui Turneu Final să aibă loc chiar în finală. Spre exemplu, la Mondialul din ’82, am avut Italia-Brazilia, în faza a doua a grupelor. În ’90, Germania-Anglia, în semifinale, iar în 2006, Franţa-Brazilia, în sferturi. În 1954 a fost şi mai frumos: finala s-a jucat în 1953, într-un amical, pe Wembley, care a schimbat istoria fotbalului. Anglia a pierdut pentru prima dată la ea acasă, fiind desfiinţată de Ungaria, cu 6-3,