Scrutinul pentru alegerile locale s-a încheiat, iar acum o mare parte dintre noi ne regăsim într-o stare de expectativă, în vederea următorului eveniment de amploare. Pentru unii surprizele au fost mari, pentru alţii rezultatele au fost mai degrabă previzibile; o parte dintre cetăţeni au fost euforici văzîndu-şi alesul/aleşii în funcţii sau, din contră, pentru alţii rezultatele au fost debutul unei noi şi lungi frustrări. Dincolo însă de rezultate, acţiunea în sine ne-a adus pe toţi împreună. Au fost aduse în atenţie dramele individuale ale fiecăruia, care mai pătimaşe, care mai moderate, care cu mai multă sau mai puţină substanţă, dar care, puse laolaltă, au dat naştere unui soi de comunitate a cetăţenilor implicaţi. Alegerile şi politica în genere sînt cu adevărat un spectacol. Nimic nou. Însă mai mult decît atît, rezultatele în sine sînt spectacolul cotidian al punerii împreună a tuturor individualităţilor. Şi aceasta pentru că ele dau seama, în primul rînd, de ceea ce este un spaţiu geografic dat. Cu alte cuvinte, de la un anumit punct încoace, după ce toate pasiunile politice ale politicienilor, ale liderilor de opinie şi ale cetăţenilor înşişi vor fi fost tranşate, rezultatele propriilor noaste alegeri pot fi interpretate şi în cheia unei morfologii socio-politice a dinamicii urbane. Iar în ansamblu, îmi permit să cred că aceasta ar putea fi o modalitate mult mai constructivă de a (ne) privi deopotrivă în trecut, în prezent şi în viitor. Mă voi opri asupra Bucureştiului, nu însă din exclusivism, ci din simplul motiv că nu îţi poţi permite să faci observaţii – şi cu atât mai puţin aprecieri normative – despre ceva ce nu cunoşti decît poate doar din curiozităţi turistice. Campania pentru Bucureşti nu le-a spus nimic bucureştenilor. Sau, în tot cazul, eu personal, aparţinînd unei familii de bucureşteni, nu m-am regăsit în nici un tip de atitudine sau în vre