Senatul României a votat, miercuri, 25 iunie 2008, o iniţiativă de modificare a Legii audiovizualului nr. 504/2002, vizând obligativitatea posturilor de radio şi de televiziune de a difuza într-o pondere egală ştiri pozitive şi negative. Am luat cunoştinţă de reacţiile politicienilor şi jurnaliştilor la această lege. Călin Popescu Tăriceanu s-a grăbit să-i trimită preşedintelui României o epistolă prin care îi cere să nu promulge legea, motivând că e o încălcare a libertăţii presei. Acelaşi motiv a fost invocat şi de organizaţiile profesionale ale breslei în aceeaşi solicitare adresată de Traian Băsescu, de a nu promulga legea. Sunt şi eu de acord că legea e o prostie, o uriaşă prostie în România lui 2008. Sunt şi eu de acord că ea încalcă libertatea de expresie. Sunt şi eu de acord că vina nu e atât a iniţiatorilor, cât a plenului, care a votat-o. Nu pot fi de acord însă cu indignarea uriaşă stârnită de această lege. Pentru că în criticarea ei se aduce un singur argument: cel privind libertatea presei. Pentru o mare parte a publicului, un astfel de argument s-ar putea să n-aibă efect. Pentru că marele public observă şi el ponderea uriaşă a ştirilor şi materialelor dedicate crimelor, jafurilor, accidentelor rutiere. Ar fi trebuit, poate, să primim mai calmi legea şi s-o punem la îndoială şi cu alte argumente. Iată câteva dintre acestea: 1) Legea ar fi valabilă doar pentru posturile publice, instituţiile care trăiesc din bani de la buget. 2) Legea confundă excesul de violenţă, cu excesul de ştiri proaste. 3) Legea e totalmente inaplicabilă. Pentru că ştire negativă şi ştire pozitivă sunt greu de definit. O ştire e negativă sau pozitivă în funcţie de unghiul din care o priveşti. Suspendarea preşedintelui, ca să dau un exemplu, e o ştire negativă pentru PD-L. Pentru PSD, PNL, PC, PRM, UDMR, e o ştire pozitivă. La fel, ea e negativă sau pozitivă în funcţie de adversari