Suntem prinşi într-o capcană. Dacă mergem la vot, opţiunile noastre nu contează. Suntem mereu copleşiţi de votul celor hrăniţi cu aberaţiile antenelor şi cu senzaţionalismul cretinoid al lui zero tv. Dacă nu mergem, parcă încep să conteze! Această aritmetică perversă arată cât de confuz, respingător şi chiar terifiant începe să devină peisajul politic din România. Încă n-am ajuns să ne împuşcăm din motive politice, dar nici mult nu mai avem până atunci. Deocamdată, marii suspecţi de corupţie şi liderii lumii interlope se mulţumesc să cumpere judecătorii şi să facă înţelegeri "la masa verde" cu poliţiştii.

Deşi nu m-am dus să votez - şi am explicat într-un articol anterior de ce n-aveam de gând s-o fac -, nu mi-am putut reprima curiozitatea de a afla de ce n-au votat atât de mulţi dintre români. Nu bănuiam că voi ajunge vreodată să ilustrez categoria românului-standard, dar iată că devin subiect al propriilor mele fantasme sociologice! Cu diferenţele de rigoare, răspunsurile - irelevante, desigur, privite din punctul de vedere al unei cercetări ştiinţifice - s-au învârtit cam în două zone: scârba faţă de minciunile politicienilor şi de complicitatea tot mai făţişă dintre structuri ale statului şi marii infractori. Adică exact motivele pentru care nu m-am dus eu însumi la vot. Treacă-meargă promisiunile electorale, dar agresivitatea inimaginabilă promovată prin televiziuni şi ziarele aservite unor grupuri aşa-numit "oligarhice" au condus la reacţia previzibilă: refuzul omului de rând de a se bălăcări în apele rău mirositoare ale corupţiei şi minciunii.

Există, desigur, un risc enorm în a abandona dreptul şi datoria de a-ţi exprima opţiunea electorală. Şi anume, de a permite tocmai forţelor pe care le deteşti să-şi impună punctul de vedere. Vrem, nu vrem, ne identificăm cu cei pe care-i votăm. Un politician corupt şi mincinos va atrage oameni care, în alveol