La ora cand scriu randurile de fata, cum ziceau pe vremuri ziaristii, in Bucuresti au loc trei sau patru festivaluri (de traditii populare, de dans contemporan - si nu-mi mai aduc aminte de ce, dar nu asta conteaza), care umbla sa atraga lumea in cateva sali de spectacol, in cateva parcuri, plus in cateva alte "locatii", si, din cate vad la televizor si aud prin targ, chiar reusesc. Nu trebuie sa uitam ca, tot acum, este in toi sezonul examenelor, concursurilor etc., precum si ca s-a deschis, discret dar sesizabil, sezonul vacantelor si concediilor. Asadar, oamenii, pe de o parte, stau cu mintea la treaba, iar pe de alta parte, fug cat ii tine motorul din oras - si totusi, festivalurile au public suficient. Este aici un raspuns limpede la prefacuta sperietura a teatrelor ca o "manifestare" amplasata in alta perioada decat inceputul toamnei sau sfarsitul primaverii ar ramane de caruta, adica fara vizitatori. Fireste, conteaza si cu ce sunt ei tratati.
In lume, metropolele care se respecta (nemaivorbind de orasele mai mici) au obiceiul sa organizeze, prin intermediul a felurite entitati administrative si/sau culturale, cel putin cate un festival de proportii pe timpul verii, atat pentru a inviora atmosfera toropita de soarele nemilos, cat si - mai ales - pentru a atrage turisti; prin urmare, bani. Printre acestea, festivalurile de teatru ocupa un loc privilegiat, mai intai pentru ca teatrul este (inca!) o distractie agreata si de "elite", si de "publicul larg", iar apoi pentru ca, in special in ultima vreme, sub palaria Thaliei si a Melpomenei incap o sumedenie de forme de spectacol, incepand cu teatrul "propriu-zis", traditional, cum s-ar spune, continuand cu teatrul-dans si sfarsind cu diversele specii de performance. Asta insemnand, bineinteles, o garantie ca oferta se va bucura de o cerere pe masura, ba chiar peste masura. Si nu ma gandesc neaparat la fai
