Funny, (nostim, caraghios, ciudat) cuvîntul cu rezonanţă frivolă şi parfum de entertainment, dar al cărui sens se menţine într-o delectabilă ambiguitate este cum nu se poate mai potrivit să descrie aşteptarea unui spectator blazat, intoxicat de junk-food-ul cinematografic, consolat în propriul confort, în propriul spaţiu securizant de unde poate viziona scenarii catastrofice sau reality show-uri de efect. Remake-ul lui Michael Haneke nu scade în duritate faţă de filmul din 1997, ci doar o traduce pe înţelesul spectatorului american, de fapt, o transportă direct în intimitatea lui, îl face complice, îi taie tot cheful şi-l face să vomite formulele nedigerate ale atîtor blockbustere. Cred că acesta este pariul relativ mediatizat al filmului, în jurul căruia se vor lansa dezbateri moraliceşti, mai ales că unul dintre tinerii şi politicoşii torţionari din film, Paul (Michael Pitt), cu maniere de colegiu cu ştaif îl ia nu o dată pe spectator ca martor, îl introduce direct, fără fasoane în cercul unor complicităţi inavuabile şi-l obligă să asume postura de delectabil spectator al ororii. Mai mult chiar, derulînd înapoi filmul, personajul elimină alternativa clasică, satisfăcătoare pentru setea de revanşă a spectatorului care simte la un moment dat nevoia unei violenţe compensatorii, punitive, a unei vendeta respectabile, de uz moral. Ei bine nu, cursul evenimentelor va continua implacabil pe traseul propus de personaj/regizor încălcînd încă o dată bunul-simţ al administrării justiţiei, survenite chiar şi postum. Nu aceste trucuri simpatice dau nota particulară a acestui film, cu caracterul absurdist, elegant teatral al unei puneri în scenă a unei piese de Eugen Ionescu, Samuel Beckett sau Harold Pinter sau pe stil rusesc, Daniil Harms. De exemplu, Aşteptîndu-l pe Godot. Cum ştim cu toţii, în piesa lui Beckett, mult aşteptatul Godot, un fel de Dumnezeu mai mic, minimalizat