Devenită, la un moment dat, loc comun al eseisticii de la noi, împreună cu alte mici paradoxuri narative borgesiene, formula care leagă omul nu de operă, ci de unităţile indefinibile ale amintirii trebuie folosită cu maxime precauţii. Dacă, în mod cu totul excepţional, la autorul argentinian un personaj oarecare primea, pe nepusă masă, telefonic, darul de a stăpâni, prin propriul efort cerebral, memoria lui William Shakespeare, e de presupus că un asemenea miracol nu trebuie extins îngăduitor într-atât încât să devină metodă critică. Ciudat era acolo, se ştie prea bine, felul de-a dreptul marginal în care amintirile personale prevalau asupra acelora literare. Nu scrierea lui Hamlet, ci tot soiul de minore detalii biografice invadau mintea proaspătului posesor al nemaipomenitului rezervor cultural elisabetan. Prin urmare, nici măcar ficţiunea cea mai pură nu rezolvă corect misterele analitice amalgamate în jurul literaturii.

Chiar şi aşa însă, există o lecţie ce merită învăţată dintr-un asemenea joc intelectual. Lecţie fără de care remarcabilul volum apărut la Editura Curtea Veche (Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan) n-ar putea găsi calea către o evaluare într-adevăr lucidă. Cel puţin într-una - cea mai consistentă - dintre părţile sale. S-a vorbit mult despre întâmplarea tristă în urma căreia manuscrisele jurnalului lui Mateiu au dispărut fără urmă înainte de a avea şansa unei transcrieri filologice bine făcute. Mâna, competentă dar excesiv morală, a unor critici ca Perpessicius sau Şerban Cioculescu a ocultat sau doar rezumat numeroase pasaje caustice, mâna nevăzută a destinului a făcut să se piardă o importantă colecţie de pagini aparţinând acestui scriitor oricum parcimonios. Reconstituirea în spirit rămâne, desigur, o variant