Termenul emo, folosit destul de des în ultima vreme, oferă un interesant exemplu de extindere semantică şi remotivare etimologică. E un termen internaţional, de origine engleză şi pronunţat (cel puţin iniţial) ca în limba-sursă; în ultima vreme, se răspîndesc totuşi mai multe variante de pronunţare, care se apropie tot mai mult de cea românească. Mai frecvent în limbajul tinerilor, cuvîntul desemnează un stil muzical şi - ca în multe alte cazuri - un stil vestimentar şi chiar de comportament, asociat cu preferinţele muzicale. Enciclopediile on-line descriu istoria muzicală a termenului, dar şi îmbrăcămintea şi pieptănătura adepţilor; de asemenea, semnalează extinderea semantică, mai ales în direcţia desemnării unui profil psihologic ("Recent, trendul emo este asociat cu un stereotip ce constă în a fi emoţional, sensibil, timid, introvertit, anxios", Wikipedia).

În română, termenul emo funcţionează ca adjectiv invariabil, dar se foloseşte şi substantivizat: un emo (acelaşi lucru se înregistrează în engleză şi în alte limbi în care cuvîntul a intrat recent). În articolul citat din Wikipedia, adjectivul apare în multe contexte; se vorbeşte de "cultura emo", "muzica emo", "curentul emo", "o formaţie emo", "versurile emo", "genul emo" etc. Sînt pomeniţi şi - pornind de la englezescul emo-kids, preluat ca atare, dar tradus şi parafrazat -, de "copii emo" ("Copiii emo sunt din ce în ce mai mulţi şi în România. Poartă tunsori asimetrice, haine ciudate şi îşi ascund feţele după ochelari de soare mari şi negri", protv.ro; "Psihologii consideră că părinţii şi profesorii sunt direct responsabili de felul în care evoluează aceşti copii emo", Gardianul, 14.05.2008), de "un puşti emo" (Wikipedia), "tineri emo" ("Tinerii emo sunt uşor de recunoscut după hainele bizare şi atitudinea socială", realitatea.net), de "comunităţi emo" şi "generaţia emo". Substantivul e folosit