Eram la Roma, aniversarea ce ne reunea stătea sub auspiciile celor mai înalte autorităţi italiene, Preşedintele Republicii şi Preşedinţia Consiliului de Miniştri, solemn marcînd, la acea răscruce, în 1994, o durată semnificativă, - 4 decenii de existenţă a Uniunii Latine. împrejurarea se vădea propice evaluărilor emoţionate, trecerii în revistă a iniţiativelor şi propunerilor culturale care dăduseră coeziune şi sens activităţii noastre. în miezul unei atare efervescenţe, prezidam atunci Congresul, organul suprem al acestei organizaţii - 29 de state-membre, avînd ca limbă oficială sau naţională un idiom romanic -, şi mă investisem fără ezitare, îmi vorbeau de la sine preocupările la care ne solicita momentul. Conivenţa lor, exaltănd patrimoniul latinităţii, desena un soi de concurs bine venit, unde ne produceam, într-o emulaţie euforică, reprezentanţi de pe meridiane disparate, de la Jorge Amado, gloria prozei braziliene, şi Luis Jaime Cisneros, preşedinte al Academiei peruane, care înfăşura evenimentul în acolada unor reconfortante, fraterne identificări filologice, pînă la savanţi devotaţi scrupulului experimental, Philippe Lazar, de pildă, director la I.N.S.E.R.M. şi responsabil al Consiliului European de Cercetare Medicală. Asemenea contribuţii diverse, alcătuindu-se armonios împreună, ca şi trimiterile istorice din texte operînd sub semnături notorii, Vincenzo Consolo, laureat al Premiului Strega, ori Camilo José Cela, Nobelul spaniol, nu ocoleau recursul la o perspectivă de viitor, argumentată cantitativ. Căci, după statisticile UNESCO, prezenţa latinofonilor pe întinsul continentelor, la pragul dintre mileniile II şi III, era menită să atingă cifra de un miliard.

Ceea ce îi inspira lui Philippe Rossillon, neuitatul nostru Secretar General, spirit liber, deloc supus convenţiilor, o interpretare pe care o ilustra năzdrăvan. îi plăcea să prelungească orizont