Să ne amintim repede de legenda cîntăreţului din flaut Marsyas, iscusitul satir ale cărui cîntece îi fermecau pe muritori, şi care, într-un moment de nefastă inspiraţie, a îndrăznit să-l provoace la întrecere pe Apollo, zeul protector al muzicii şi mai-marele celor nouă muze. În cursul întrecerii, sunetele flautului de trestie al lui Marsyas au trebuit să se măsoare cu acordurile pornite din coardele de aur ale citerei lui Apollo, şi, cum era de prevăzut, satirul va pierde în faţa zeului. Cutezanţa lui Marsyas va fi aspru pedepsită: va fi jupuit de viu, iar pielea îi va fi aruncată într-o peşteră din Frigia.

Pînă aici nimic deosebit, căci cititorul nu are de-a face decît cu o răfuială, printre atîtea altele, din suita de întîmplări ce sporesc galeria de legende exotice ale Olimpului. Numai că ciudăţenia abia acum începe şi asta fiindcă pielea răposatului Marsyas nu numai că nu murise, dar pe deasupra îi păstrase amintirile. O piele fără trup, dar păstrătoare a unui suflet, moştenind sentimentele şi gusturile omului viu. Şi aşa se face că, în peştera din Frigia, pielea aceasta însufleţită, de cum auzea sunete de flaut, începea imediat să se unduiască în ritmica unui dans spontan, semn că amintirea plăcerii melodice îi revenea în minte, pentru ca, de îndată ce răsunau ciupiturile de coarde ale citerei, aceeaşi piele să încremenească de spaimă, ca într-un protest mut faţă de cruzimea destinului îndurat. În plus, pielea lui Marsyas nu avea de ales: prinsă între pereţii peşterii, nu putea nici să scape de oroarea sunetelor de citeră, care îi trezeau amintiri dureroase, şi nici să se lase în voia melodiei de flaut, singura muzica plăcută pe care ar fi ascultat-o la nesfîrşit. Condamnată să tragă după ea memoria unui trecut, stihia lui Marsyas se afla în puterea zeilor.

Vladimir Tismăneanu reprezintă ilustrarea contemporană a poveştii lui Marsyas.