Contrariantă posteritate are Mircea Zaciu (1928- 2000)! Sursa: Sorin Antonescu
Profesorul universitar care a stimulat o întreagă şcoală de istorie literară în cuprinsul echinoxismului clujean (de la Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic şi Radu G. Ţeposu, la Ştefan Borbély, Ion Simuţ, Aurel Sasu, Ioana Both şi câţi alţii), coordonatorul „Dicţionarului Scriitorilor Români“ (cel mai vitregit, hărţuit şi sabotat instrument de lucru de către cenzura ceauşistă) şi al excelentei suite editoriale „Restituiri“ (zeci de volume apărute între 1972 şi 1985), cronicar acribios, necruţător, la o adică, în scandalurile literare, autorul celei mai incitante panorame subiective de care dispune viaţa literară românească de la finele veacului trecut („Jurnalul“ apărut în patru volume între 1993-1998) nu e subiect memorialistic, nu face obiectul nici unui număr festiv de revistă, nu e reeditat, de regulă este evocat strepezit, reticent, ambiguu, cu o ciudată senzaţie de disconfort.
De vină este, desigur, în primul rând „Jurnalul“, alambic de fiere, frustrări, cabale otrăvite, duplicităţi, complexe, complicităţi, vinovăţii şi trădări (reale sau luxuriant imaginate) din care Profesorul apare ca judecător contorsionist, arţăgos, invariabil urzicat de nerecunoştinţa generală (a mediului universitar clujean, a breslei literare, a sistemului academic, a emulilor şi foştilor aliaţi, dar şi a familiei ori a puţinilor prieteni).
Mircea Petean, fost student al Profesorului, poet optzecist ajuns directorul Editurii clujene Limes, a avut buna idee de a tipări un volum de 350 de pagini cu interviurile acordate de Mircea Zaciu din 1972 până la moarte (ediţie de Graţian Cormoş), cât se poate de binevenit pentru cine cultivă încă memoria celui care a scris „Bivuac“, „Viaticum“, „Lancea lui Ahile“ sau „Teritorii“, dar mai ales pentru studenţii captivi încă prejudecăţ
