De obicei sunt destul de circumspect în faţa volumelor postume. Bunul cel mai de preţ al unui autor, numele său, apare pe coperţile a diferite alcătuiri şi încropiri editoriale, prin strădania unor moştenitori legali sau a unor prieteni buni neîntrecuţi în a compromite - prin exces de zel - imaginea scriitorului. Rareori aceste volume sunt realizate cu spirit critic, cu scrupul filologic şi totodată în sensul major urmărit de opera antumă. Cel mai adesea, ele supraîncarcă abuziv dimensiunea specifică a creatorului dispărut, venind cu inedite recuperate de te miri unde, proiecte, bruioane, dedicaţii şi glumiţe scriitoriceşti, făcute în momentele de respiraţie. Moştenirea culturală, în accepţia proprie a termenului, e o problemă delicată în posteritatea unui artist.

Sorin Stoica reprezintă o excepţie şi în această privinţă. Prolific, fără a fi industrios, în cei cinci ani câţi numărăm de la momentul debutului său editorial la cel al dispariţiei, foarte tânărul autor a lăsat în urmă texte nu numai publicabile, ci şi în cel mai înalt grad reprezentative. Iniţial, am crezut că paginile grupate în volumul Aberaţii de bun-simţ sunt onorabile şi-atât. Că ele nu-l fac de ruşine pe prozator, dar nici nu-l arată la nivelul lui de maximă expresivitate. M-am înşelat. Aproape toate povestioarele de aici au marca înregistrată a lui Sorin Stoica, acea respiraţie relaxată, dar profundă a scriitorului cu interes antropologic şi retină realistă. Şi, nu în ultimul rând, umorul particular, pe jumătate copilăros şi pe jumătate înţelepţit, al celui ce scrie io.

Textele sunt savuroase, dar nu în detrimentul fondului. Cursivitatea nu înseamnă, în cazul de faţă, facilitate în registrul compoziţiei şi al efectelor. Înregistrăm o deplină familiarizare cu obiectul divers, survenită la capătul unui proces suficient de lung şi de intens de explorare. Nu există, practic, subiecte import