Cel puţin două tradiţii (afară de parler comme l'eau, al coanei Chiriţa) leagă nemurirea limbii de întinderea apei: vaporul-bibliotecă şi cheiurile cu cărţi. Dacă primul pare o făcătură, îmblînzind destinul, pe care nimeni nu-l poate prevedea, al răvaşului trimis într-o sticlă, celelalte sînt o întîlnire naturală, cultura coborîtă la ţărm. Consacrate de malurile Senei, le-am reîntîlnit pe Rin, unde un vas botezat Loreley te plimbă în sus spre Düsseldorf şi-n jos spre Bonn. În zarea apropiată, printre copacii prin care priveşti clădiri noi şi vechi, biserici, grădini sînt, cel puţin la sfîrşit de săptămînă, rafturi cu cărţi, lăzi cu reviste, ilustrate, scrisori. Cele mai multe vechi, altele din trecutul apropiat, ediţii de doi-trei ani, citite şi date mai departe. O copertă bleu - un bleu nefiresc, care nu are nimic în comun cu culoarea tulburată a Rinului - cartonată, cu o stilizare naivă a încleştărilor marinăreşti, e a unui Moby Dick în germană. Cartea unei singure poveşti, în oricare limbă ar fi spusă: a mărturiei care învinge marea. Cineva, unul din acei oameni pe care lumea nu pune preţ, şi-al cărui singur atu în ochii ei e tocmai ce are de zis, trăieşte cu speranţa şi cu deziluzia unui fost camarad dintr-o altă plămadă, trăieşte pentru ca ele să trăiască, împotriva neîncrederii condescendente care le înghite. Înfruntarea, fie şi absurdă, poate să-l transforme pe cel obişnuit să-şi ducă zilele en spectateur. Să-l convertească şi să-l oblige.

E morala unei alte cărţi, mult mai subţire decît Moby Dick, deşi ieşită aproape întrutotul din ea, şi beneficiind, în ţesătura ei complicată de referinţe şi aluzii, de avantajele manierei compacte a post (post) modernismului. Cititorul din peşteră, de Rui Zinc, tradusă de Michaela Ghiţescu şi apărută la Humanitas, în Cartea de pe noptieră.

Un vapor plin cu cărţi-momeală, condus de un căpitan pişcat de o manie,