La îndemnul prietenilor şi apro­piaţilor de a-şi evoca traseul vieţii, Harry Brauner a ezitat să şi-l pună pe hârtie: "Nu m-aş încumeta - avea să scrie el, în preambulul paginilor, vreo 25, pe care le-a scris totuşi - ţinând seama de fantezia ce îmi transformă neîngrădit şi fără vrere realitatea întrepătrunzând şi contopindu-se cu ea, dându-i altă înfăţişare, fără îndoială deformată, dar care pentru mine are putere de adevăr. Este adevărul meu, cel pe care îl simt ca atare, contopit cu însăşi existenţa." Nu avem deloc impresia citindu-i amintirile, câte au fost publicate de Irina Nicolau şi Carmen Huluţă, în volumul Surâsul lui Harry (1999), că a avut loc vreo deformare a celor evocate, că fantezia autorului ar fi intervenit obnubilând realitatea faptelor. Nici nu se putea de altfel, fiindcă autorul a avut în vedere cea mai dramatică perioadă a vieţii sale. Cel care fusese unul dintre cei mai experimentaţi cercetători, împreună cu Constantin Brăiloiu, ai melosului popular românesc, în slujba căruia se pusese în varii moduri, ca secretar (1928-1939) al Arhivei de folclor a Societăţii Compozitorilor Români, ca primul director al Institutului de Folclor din Bucureşti, ca instructor, împreună cu Brăiloiu, al unor formaţii româneşti care la Londra şi la Istanbul au repurtat un succes răsunător, ca profesor şi şef al Catedrei de folclor de la Conservatorul din Bucureşti, ca membru al English Folk Dance and Song Society, ca participant în echipele lui Dimitrie Gusti la o serie de cercetări sociologice, cel care fusese recompensat, în 1947, cu o Medalie a Muncii, este arestat şi implicat, în 1950, în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. I se spune, iniţial, că nu este arestat, ci doar reţinut temporar "pentru a lămuri, în interesul partidului şi al guvernului", unele probleme. Până în 1962, este supus la cel mai barbar regim de detenţie, tortura fizică şi morală luând cele mai