Cu o generozitate şi o bucurie a solidarităţii deloc specifice lumii noastre literare, în care invidia, ranchiuna, contestarea şi negarea au devenit cuvintele de ordine, poeta Letiţia Ilea joacă, de ceva vreme, rolul unui neobosit promotor literar al colegilor ei de generaţie (optzecistă). Periodic îmi trimite cărţi sau îmi telefonează pentru a-mi atrage atenţia asupra vreunei apariţii recente de excepţie. Şi trebuie să recunosc, până acum, niciuna dintre cărţile recomandate de ea nu m-a dezamăgit. Pentru a da un singur exemplu, Letiţia Ilea este cea care mi-a pus în braţe excelentul (apreciere confirmată de puzderia de premii câştigate în ultimul an) roman al lui Horia Ursu, Asediul Vienei. De curând, prin intermediul Letiţiei Ilea am primit cele mai recente cărţi ale lui Andrei Zanca. Nu că Andrei Zanca ar mai fi avut nevoie de vreo recomandare, dar mă tem că în Bucureşti şansele de a găsi volumele publicate la editurile Echinox şi Grinta din Cluj-Napoca nu ar fi fost din cale afară de mari. Dacă volumul improvisation pour la marche sur l'eau (Editura Echinox, Cluj-Napoca, 2007) poate fi citit ca o curiozitate şi ca un dublu exerciţiu stilistic (ce altceva ar putea fi traducerea în limba franceză - altminteri excelentă, realizată chiar de Letiţia Ilea - a versurilor unui poet român emigrat în Germania, publicată la o editură din România), cealaltă carte, Lumea un limbaj al invizibilului, produce câteva revelaţii importane.

Ca eseist, Andrei Zanca este preocupat de temele cu adevărat majore. Printr-o analogie cu muzica, se poate spune că scrisul său are vocaţia orgii, a sunetului plin care leagă dumnezeirea de soarta fiecărui om. În stil de mare autor, Andrei Zanca meditează grav, olimpian, asupra destinului omului contemporan, a rostului culturii în postmodernitate, a importanţei mass-media în noua societate a spectacolului generalizat, a viitorului cărţii în