DEGRADARE ● Faleza fosiliferă din Cernavodă se prăbuşeşte încet, dar sigur
Puţini sînt cei ce ştiu că atunci cînd vin spre mare, dacă-şi aruncă privirea în dreapta, la malul în care se înfige podul de la Cernavodă, văd o rezervaţie fosiliferă care te lasă să citeşti în stîncă o istorie care te duce pînă hăt, departe, la vremurile cînd reptilele gigantice erau stăpînii Terrei.
Iar dacă vrei să atingi cu mîna straturile de vietăţi fosilizate, cauţi drumul ce duce pe malul Dunării la staţia de pompare a oraşului Cernavodă, treci întîi pe sub podul Saligny, apoi pe sub cel rutier şi chiar locul din mal în care se reazămă cel din urmă este punctul de pornire al unei faleze înalte, spectaculoase, ce-şi expune cu dezinvoltură dedesubturile şi vîrsta. Drumeagul alb de calcar se lungeşte timid de-a lungul falezei ce-şi mai rostogoleşte peste el, din cînd în cînd, stîncile în care au încremenit vietăţi de zeci de milioane de ani. Pe lîngă ea, Dunărea, ce curge la o aruncătură de băţ, e un copil.
De sub pod pînă la staţia de pompare, unde este şi punctul terminal al locului fosilifer, mergi cu ochii lipiţi de stînci cam 1.300 de metri. Mai ales de eşti profan în materie de geologie şi paleontologie scormoneşti cu privirea straturile în căutarea unei fosile mai mari pe care ai putea-o încadra într-un regn. Scoicile îngrămădite una-ntr-alta se văd fără efort, însă tot te opreşti la toţi bolovanii ajunşi în drum să iscodeşti după vreo plantă, vreun melc mai acătării, sau orice urmă care să te ducă cu gîndul la vietăţile ce mişunau pe-aici acum 65 de milioane de ani...
CAD FOSILE! „Uite, uite aici!“, strigăm la fata de la foto. „Pare a fi ceva... un peşte sau vreo plantă...“ N-avem idee, dar fotografiem într-una. E adevărat – toate vieţuitoarele astea sînt imortalizate aici de circa o veşnicie şi ceva, dar nu strică să le prelungim existenţa