IN CIŞMIGIU, pe aleea centrală, la doi paşi de intrarea restaurantului "Monte Carlo", un arţar venerabil îi îmbie pe trecători să-şi eternizeze pe scoarţa lui numele şi amiciţiile: Paul + Fifi, Ionuţ + Emi, Ramy + Broasca/ Prietene, Sorin, Flori, Laur, Ade, Deea, Uka, Radu, Ramona... Pînă aici, nimic neobişnuit. Dar iată şi un text mai amplu, scris cu majuscule de la început pînă la sfîrşit, căruia dispunerea grafică îi conferă alura unui poem:

Emil + Natalia

El lucra

Ea făcea liceul

El - 20 ani

Ea - 18 ani

El a întîlnito la metrou, făcea

naveta în fiecare zii

într-o zii el a cumpărat un trandafir

alb şi i la dăruit, o iubea de la prima

întîlnire, ţinea la ea enorm, era

disperat .

în fiecare zii îi dăruia trandafiri.

O dată ea la fermecat cu un

sărut dulce. Din acea zii el trăia doar

clipe pline de viaţă şi soare în suflet

şi inimă.

Trăia cu sufletul plin de dragoste

într-o zii ea a spus că nu mai pot

fii împreună. De ce?

Eu sunt Emil cel care scriu

şi o să o aştept o viaţă.

Plîng şi scriu.

Datat 14 decembrie 2006, textul e scris cu cariocă neagră şi va străbate nealterat încă mulţi ani de aici încolo. Relieful scoarţei de arţar i-a impus autorului multe cezuri îndrăzneţe ("făcea/ naveta", "trandafir/alb", "prima/ întîlnire", "era/disperat", "un/ sărut dulce", "doar/ clipe", "nu mai pot/ fii împreună"), în spiritul celei mai moderne sintaxe poetice. Dincolo de asta, emoţionează mai ales candoarea mărturiei, vibraţia pură a sentimentului, cărora mediul ambiant - grădina, lacul, fîntîna ţîşnitoare - le oferă o ideală cutie de rezonanţă. în memorie încep să-ţi revină versuri ale altor poeţi, care şi-au acordat lira la aceleaşi chemări eterne:

"Şi în farmecul vieţii-mi

Nu ştiam