NI SE ÎNTÎMPLĂ... ● După sufletul fiecăruia dintre noi
O cunoşti şi vrei să fii din ce în ce mai mult cu ea!
NI SE ÎNTÎMPLĂ... ● După sufletul fiecăruia dintre noi
O cunoşti şi vrei să fii din ce în ce mai mult cu ea!
Nu-ţi doreşti decît să fii din ce în ce mai mult în preajma ei, s-o simţi, s-o atingi... să fie a ta definitiv, şi dacă se poate cu acte în regulă, să aveţi casă, masă, pat, scaun, mobilă şi veselă, nu concepi viaţa decît cu ea de mînă, nu vrei s-o mai laşi nici o clipă, şi suferi enorm cînd lipseşte din preajma ta fie şi măcar pentru cîteva zile, ore, secunde... fără să ştii că din momentul acela începe depărtarea de ea... începutul sfîrşitului... (nu mă judeca prea aspru că ştiu ce spun, şi dacă eşti sincer cu mine pînă la capăt, îmi vei da dreptate). Aparent lucrurile se întîmplă cu bucurie, cu nebunia proprie tinereţii pe care o porţi pe umăr. Am aflat şi eu din viaţă, sau din ce am mai citit, cum că un copil cînd se naşte este atît de surprins de lumea în care tocmai a fost adus de părinţii lui, fără să-l întrebe dacă vrea să vină sau nu, încît plînge speriat, plînge disperat, plînge pur şi simplu, şi nimeni nu ştie de ce e atît de "nemulţumit" de propria venire pe lume! Nu vrei decît să ţi-l aduci acasă, să te bucuri de evoluţia lui, de prezenţa lui, de minunea pe care n-o poţi explica prea bine, dar de care nu poţi spune decît că Dumnezeu ţi l-a dăruit şi că eşti binecuvîntat, în rînd cu lumea, sînteţi o familie, vă uneşte sîngele din voi, vă îndrumă şi vă îndreaptă spre cîte un drum bine stabilit gîndurile din minţile voastre separate şi totuşi unite în acel tot unitar pe care-l percepi, dar din nou nu-l poţi explica, dar de care poţi eventual să te bucuri.... viaţa vă priveşte, fericirea vă priveşte, dragostea vă priveşte. Dar trec clipele, orele, zilele, anii... şi copilul se obişnuieşte cu noua dime
