ANDREI CRĂCIUN: "Cine a avut ochi să vadă deja a înţeles."
Euro 2008 se mută de azi în istorie. În urmă rămâne o mărturie completă despre câteva lucruri esenţiale. Când Bölöni a spus că „poporul român nu este din naştere curajos, îi lipseşte ambiţia şi se mulţumeşte cu puţin“ şi că asta se vede în jocul naţionalei ne-am băşicat şi l-am trimis rapid la studii de genetică. I-am dat cu ADN-ul peste nas: nu putem fi toţi în doar câteva feluri şi alea naşpa, pentru că fiecare dintre noi are milioane de atribute. Dovedit ştiinţific.
Pe terenurile din Elveţia şi Austria s-a văzut altceva. Au fost acolo câteva oglinzi în care şaisprezece feluri de a fi s-au expus limpede. Pentru că fotbalul a încetat de mult să mai fie un joc şi este mai mult decât industrie.
Pasiunile pe care le stârneşte au două explicaţii de fond. Prima este esenţa sa democratică. Gratuitatea care îl face accesibil şi copiilor din favele. Mai ales lor. Fotbalul chiar este pentru toţi. A doua este că atunci când ajung în tricoul unei naţionale, fotbaliştii încetează să mai fie simpli sportivi. Devin soldaţii războaielor nedeclarate, dar ştiute. Meciurile de fotbal interţări asta sunt: nişte războaie fără (mulţi) morţi, fără muniţie, cu imnuri şi steaguri şi tone de onoare puse la bătaie.
Pasă lungă înapoi în timp: 1867, interviu în ziarul „Glasul“ cu romancierul Fiodor Mihailovici Dostoievski. „E o prostie să crezi că oamenii merg la război ca să moară. Nu. Ei merg la război ca să se jertfească pentru patrie. Merg ca să ajungă eroi. Asta deja e altceva“. Lumea a trecut prin foarte rău şi s-a schimbat în mai bine. Acum, tinerii băieţi nu mai pleacă la război ca să ajungă eroi. Pleacă la fotbal.
Şi atunci, cum arată declaraţia de mândrie a echipei naţionale de fotbal a României, semnată pe furiş la Zürich şi în genunchi la Berna? Cum ne ducem
