Cu toate ca nivelul de trai din România este incomparabil mai scazut decât cel din tarile Uniunii Europene, un strain venit în vizita pe plaiurile noastre mioritice ar spune, vazând preturile de aici, ca a nimerit într-o tara de nababi alcatuita în mare majoritate din locuitori înstariti.
Avem resurse interne semnificative si o pozitie geostrategica avantajoasa, dar platim facturi la nivelul celor din Europa. În acest timp, salariile din tara sunt incomparabil mai mici decât cele de pe „batrânul continent”, astfel încât apare întrebarea fireasca si anume de ce în magazine avem preturi europene si în buzunare venituri românesti. Din pacate, explicatiile oficialilor nu tin defel de foame.
De fiecare data când mai are loc o scumpire, analistii ies în fata si dau vina când pe cerere, când pe oferta si desigur pe economia de piata, un termen ideatic de care comerciantii români nu tin cont absolut deloc. A devenit un cliseu aproape cotidian din 1989 încoace, ca atunci când mai are loc o scumpire sa ni se serveasca gogoasa ca preturile cresc pentru ca leul se depreciaza fata de dolar. Bizar, atunci când dolarul se deprecia fata de leu, moneda noastra era brusc raportata la euro. Au fost si cazuri, deloc putine, când desi valuta de referinta se deprecia, preturile se încapatânau sa ramâna neschimbate, ba chiar sa creasca.
Platim pe benzina aproape la fel precum locuitorii din Luxemburg, Austria sau Irlanda, cu toate ca avem cel mai redus nivel de accize din spatiul comunitar si cea mai mica redeventa pentru exploatarea petrolului, iar salariile noastre nu se compara cu ale lor. Fie ca leul se apreciaza sau se depreciaza, scoatem din buzunar cei mai multi bani din Europa pentru achitarea facturii de gaz. Desi eram cândva „grânarul Europei”, preturile prohibitive ale alimentelor îi obliga pe foarte multi români disperati sa-si dramuiasca eficient veniturile
