Sancţionarea liderilor de filiale PSD neperformante a fost o reglare de conturi între taberele din partid, nu o măsură menită a spori şansele acestor organizaţii la alegerile generale. Enunţul este o axiomă politică. Nu mai e nevoie de nicio demonstraţie. Evidenţa ţine loc de orice argument.
Nu cred că Vasile Dâncu avea vreo şansă să scape „viu“ din şedinţa Comitetului Executiv. Nu după ce „grupul de la Cluj“ şi-a făcut doi duşmani de calibru în partid: Ion Iliescu şi Miron Mitrea. Pe primul, clujenii, împreună cu alte grupuri de putere din partid, l-au executat în aprilie 2005. L-au împiedicat să revină în fruntea PSD. La puciul anti-Iliescu a pus umărul şi Miron Mitrea.
În decembrie 2006 a venit şi rândul lui Mitrea. Graţie unor negocieri de culise, la care „grupul de la Cluj“ a participat activ, i s-a făcut vânt din funcţia de secretar general.
Era un început bun de reformă a PSD. Fuseseră clintiţi de pe soclurile lor doi lideri care păreau intangibili. Reformiştii păreau să aibă suficiente pârghii pentru a face curăţenie în partid. Şi nu mă refer doar la clujeni. Ar fi nedrept să-i transformăm în simbolul reformei în PSD. Este vorba despre toţi acei lideri din eşalonul doi al partidului care au avut curajul să plece la vânătoare de dinozauri.
S-a întâmplat totuşi ceva. Mircea Geoană, ajuns preşedinte al PSD pe valul iscat de reformatori, a trădat revoluţia.
Lider al unui partid de opoziţie cu vistieria goală, Geoană s-a trezit într-o dimineaţă că n-are bani de benzină să vină cu limuzina în Kiseleff. Baronii au sărit atunci cu bănuţul. I-au umplut rezervorul, l-au lăsat să se „dea“ cât vrea cu Audiul, să-l tamponeze după bunul plac, ba chiar să-şi pună numărul B-01-PSD, ca să se joace de-a şeful de partid. Aşa a ajuns Geoană un lider de partid întreţinut, adept al ideii că reforma nu se face pe stom
