Acalmia dupa amiezii din cartier a fost sparta de strigatul unui baiat, de varsta indecisa, cam de 13-15 ani, care striga din toate puterile un nume silabisit, facandu-si palma palnie la gura. Facea parte dintr-un grup galagios, baieti si fete parca trasi la xerox, cam de aceeasi varsta. Fetele lor inexpresive la o mai atenta examinare tradau semne de imbatranire prematura. Erau in grup, actionau ca la comanda, si totusi parca fiecare traia individual intr-o lume aparte, numai de el stiuta. Soarele dogoritor ii facea pe toti ceilalti care se aflau pe strada sa caute umbra fie si a unui stalp sau panou publicitar, ei stateau in mijlocul trotuarului, dupa ce au trecut peste multele benzi ale bulevardului printre masinile pe care pareau ca nu le baga in seama din simplul motiv ca nu le vad! Concertul claxoanelor, injuraturile scapate printre dinti, franele masinilor nimic nu parea sa-i deranjeze. Singura lor preocupare era impartirea frateasca a dozei de aurolac din recipientul de plastic in pungile de nylon destinate micului dejun. In conditii normale. In cazul acestor copii ai nimanui era dozatorul de iluzii. Imparteau frateste. Cine sunt? De unde au aparut? Au vizitat tomberoanele din Tudor. Cand i-am vazut se indreptau spre cartierul din nordul orasului, si nu aveau de gand sa mearga pe jos. Nu le–am acordat nici eu mai multa atentie decat o privire, din mers, dar nici altii nu i-au deranjat, ma gandesc aici la politia comunitara, sau oricine care ar putea sa-i puna pe directie. Au reaparut ca din pamant la fel cum au reaparut si cainii comunitari ce se plimba nestingheriti in plin centrul urbei. Cersetori, pesti, copiii strazii, femei usoare, caini vagabonzi. Lumini si umbre la intersectiile mari din oras. Cele doua fete ale medaliei. Echilibrul fragil intre plus si minus. Sa ne prefacem ca nu observam, sa ne inchidem ochii si sa ne ascundem in turnul nostru d