Mircea Marian: "Un fleac! M-au dizolvat", scrie Vasile Dâncu pe blogul său.
Fostul lider al organizaţiei PSD din judeţul Cluj crede că joacă bine rolul comisarului Moldovan: un pesedist cinstit şi flegmatic, care trage din toate poziţiile în bandiţii din propriul partid. Mitrea, cel care l-a ciuruit pe Dâncu, ar fi, probabil, întruchiparea celebrului „dom’ Semaca“. Viaţa este însă un pic mai gri decât filmele în alb şi negru ale lui Sergiu Nicolaescu. Dâncu a fost timp de aproape patru ani un fel de ministru al propagandei în guvernul Năstase. În acea vreme, PSD a dus o politică bine elaborată de aservire a presei, fie prin mituire, fie prin mijloace punitive. Colegul şi prietenul lui Dâncu, Ioan Rus, a fost ministru de interne în perioada celui mai corupt regim din România postdecembristă.
Ce-i îndreptăţeşte pe cei doi să se prezinte drept reformatorii Partidului Social Democrat? Faptul că, după 2004, au avut curajul să ridice glasul împotriva lui Ion Iliescu este, după părerea mea, cam puţin. Dintr-o perspectivă strict teoretică, un reformator ar fi Viorel Hrebenciuc, pentru că s-a declarat un susţinător al cotei unice de impozitare. Dâncu, Rus sau Puşcaş au fost, de fapt, doar un grup de deviaţionişti, implicaţi în lupta pentru putere. Au pierdut, iar învingătorii se pregătesc, în buna tradiţie a partidelor staliniste, să-i lichideze pe cei învinşi. Nimic nou sub soare. Diferenţa faţă de anii ’50 este că acum disidenţii nu mai sunt împuşcaţi, ci marginalizaţi şi, eventual, scoşi de pe listele de candidaţi la parlament. Dacă sunt nişte politicieni atât de buni pe cât susţin, cei din grupul de la Cluj pot să profite de introducerea votului uninominal şi să candideze ca independenţi. Realitatea este că PSD nu este un partid reformabil. Electoratul acestui partid nu are nevoie de sclivisiţi de la facultatea de filosofie, ci de neanderthalieni,
