Va mai amintiti, in anii ce au urmat revolutiei, cum strigam ca disperatii: "Noi nu ne vindem tara!", referindu-ne, bineinteles, la investitorii straini. Si n-am vindut-o. Si-au impartit-o baietii nostri destepti intre ei. Sint mii de exemple de fabrici si uzine care au fost voit falimentate si date pe sume modice unor asa zisi investitori, de regula rude sau apropiati ai celor ce imparteau la acel moment puterea. Nu e un secret cite imperii economice si financiare s-au construit pe ruinele fostelor unitati socialiste, numai din vinzarea terenurilor si utilajelor transformate peste noapte in fier vechi. Nici pamintul nu am vrut sa il vindem in acei primi ani de euforie. Il lucram cu indirjire. Citiva ani buni, intreaga viata a majoritatii orasenilor se derula in functie de campaniile agricole, se luau citeva zile libere la prasit, iar restul concediului la cules de porumb, de vie. Autobuzele autogarii, vechi si subrede, abia faceau fata multimii de calatori care la fiecare sfirsit de saptamina umplea satele. La inceput a fost bine, apoi preturile in agricultura au luat-o razna, sistemul de irigatii a fost distrus, pamintul a secatuit, iar orasenii s-au indreptat spre alte activitati mai placute pentru petrecerea timpului liber. De falimentarea agriculturii s-au bucurat, bineinteles, tot profitorii. Ani la rind au cumparat pamint de la tarani pe te miri ce, iar acum il vind strainilor ca suprafete compacte cu sute, chiar mii de euro hectarul.
Atunci ii priveam cu ura pe straini, acum, aproape le cersim atentia. Si asta pentru ca timpul a demonstrat ca in Romania postdecembrista au inflorit exact zonele in care si-au gasit un loc, cu mai multa usurinta, investitorii straini. De acord, nu toate afacerile veneticilor sint un succes, dar, in general, acolo unde au deschis o fabrica, un atelier, fie ca a fost vorba de orase, dar mai ales de sate, comunitatea a a
