Statele majore ale partidelor politice, institutele lor de cercetare, insasi Presedintia Romaniei au reflectat mult in ultimul timp la necesitatea schimbarii Constitutiei Romaniei. Este evident ca ultima cosmetizare, cea din 2003 (pe baza primei Constitutii postcomuniste din 1991), nu corespunde asteptarilor. Pe langa numeroasele imprecizii necesitand interventii repetate ale Curtii Constitutionale, care au surprins si nelamurit, romanii resimt destul de penibil lipsa delimitarii clare intre Presedintie si Guvern, pe de o parte, si intre Parlament si Presedintie, pe de alta. Luptelor dintre partide, firesti, li se adauga luptele dintre institutiile statului, absolut de prisos. De asemenea, impresia ca mijloacele exceptionale – ordonantele de urgenta ale Guvernului – sunt utilizate prea des lasa senzatia ca statul are actualmente prea multe si prea grave disfunctii si ca se impune nu o banala revizuire, ci chiar o noua Constitutie.
Ea ar trebui sa fie resimtita ca o necesitate si de catre popor. Numeroasele eschivari ale Parlamentului, sentimentul ca legile sunt votate uneori la intamplare sau, alteori, ca sunt pur si simplu imbecile (vezi legea care impune un echilibru intre stirile "bune" si cele "proaste"), prea marea somptuozitate a vietii parlamentare sunt tot atatea fapte sau fenomene ce jignesc un popor care, dupa cum se stie, nu traieste chiar in rai.
Exasperarea in ce priveste ineficienta Justitiei, slabele rezultate ale luptei anticoruptie duc pe multi cu gandul la necesitatea concentrarii puterii in mainile unui singur om "providential". Este foarte greu sa explici ca statele cele mai autoritare sunt, de cele mai multe ori, si cele mai corupte si ca puterea personala nu inlatura viciile de sistem. si totusi asa este.
O republica parlamentara functionala pare sa fie, orice s-ar spune, forma cea mai avansata de functionare a
