Vladimir Tismăneanu: "Anul 1968 a semnificat o mare ocazie ratată de liberalizare în România."

Destalinizarea a fost utilizată în chip manipulativ de către Ceauşescu şi clica sa de nomenklaturişti pentru a-şi fortifica poziţiile hegemonice. Vaga nelinişte din rândul intelighenţiei a fost rapid calmată prin măsuri de cooptare şi neutralizare. S-au organizat campanii menite să-i convingă pe tinerii scriitori că liderii partidului erau gata să le asculte revendicările, dar, în fapt, s-a mers pe linia amortizării oricăror critici care vizau principiul sacrosanct al „îndrumării de către partid a literaturii“.

Scriitorii din grupul oniric (Leonid Dimov, Dumitru Ţepeneag, Vintilă Ivănceanu) au fost marginalizaţi, iar protectorul lor, mereu nonconformistul poet Miron Radu Paraschivescu, unul dintre puţinii marxişti antistalinişti de la Bucureşti, a fost şi el forţat să-şi întrerupă contribuţiile publicistice. Promisiunea unei Primăveri la Bucureşti s-a stins în faşă. În loc să se coaguleze sub forma unei contestaţii colective, acţiunile scriitorimii române (mă refer la intelectualii autentici) s-au consumat în sotto voce fără să afecteze în vreun fel piramida de minciuni a unei puteri ilegitime. Din păcate, un fatal narcisism orgolios a făcut din scritorii români acei „orfani ai curajului“ despre care a scris Monica Lovinescu.

Citeam cu nesaţ în acei ani revistele literare şi mă aşteptam să văd şi la noi o explozie a adevărului asemănătoare cu aceea de la Praga. Puteam cumpăra săptămânalul „Les Lettres Françaises“ şi ştiam de la Europa Liberă de fervoarea spirituală din Cehoslovacia. Pentru cei din generaţia mea cărora le pasă de destinul politicului în veacul lagărelor de concentrare era un moment extraordinar. Credeam, unii dintre noi, cu naivitate că socialismul şi democraţia pot fi împăcate. A fost o imensă iluzie, cum avea să o mărtu