Cei care şi-au imaginat că executantul dictatorului şi-a pierdut instinctele de carnasier politic au riscat să fie haliţi la micul dejun, ca un iaurt degresat.

"Nu ies din politică decît cu picioarele înainte", afirma cîndva Ion Iliescu. Pentru cei care-şi făcuseră calcule politice fără existenţa lui era un avertisment. Şi n-au fost puţini: Petre Roman, Teodor Meleşcanu, Adrian Năstase, Mircea Geoană.

În diferite ipostaze politice şi temporale, fiecare dintre ei a visat la altceva decît îşi imagina Ion Iliescu. Unii au crezut într-o reformă ceva mai rapidă, alţii într-o abordare pragmatică faţă de relaţia politică-afaceri. Sau pur şi simplu sperau că venise momentul ca liderul spiritual să fie trecut pe linie moartă, pentru schimbarea totală a gărzii.

În afara avertismentului amintit, un alt element fundamental trebuia luat în calcul. Iliescu, înlăturat din conducerea centrală a Partidului Comunist în anii ’70, cu toată Securitatea pe urmele sale zi şi noapte, a avut răbdare 18 ani şi l-a înghesuit pe Ceauşescu într-un zid, la Tîrgovişte.

Cei care şi-au imaginat că executantul dictatorului şi-a pierdut instinctele de carnasier politic au riscat să fie haliţi la micul dejun, ca un iaurt degresat. O parte a dispărut urgent din zona stîngii, avînd chiar un efect laxativ pentru lider.

După episoadele din martie 1992, al rupturii FSN, cînd s-a format Partidul Democrat, şi cel din primăvara lui 1997, cînd s-a desprins aripa Meleşcanu şi s-a născut meteorica Alianţă pentru România, stînga trece acum printr-o nouă încercare.

Alţi lideri, cu aceleaşi visuri de mărire, au încercat să facă politică social-democrată fără Ion Iliescu. Congresul din 2006 în care gruparea influentă condusă de Rus l-a impus pe Geoană drept preşedinte al PSD, i-a provocat lui Iliescu o cădere de tensiune şi o criză de nervi.

@