Mihai SIN Marea miză Editura Nemira, Bucureşti, 2008, 256 p. Nu ştiu dacă nu cumva e o impresie: mi se pare că, de la un timp, în lumea literelor româneşti apetitul polemic s-a cam anemiat, iar disponibilitatea pentru dezbatere e adesea mimată prin luări de poziţie conformiste, de multe ori oţioase şi fără nerv. Se întîmplă astfel ca apariţia unor cărţi cu miză – scrise anume ca să incite la „disecţii“ profunde, la „gîlceavă“ inteligentă – să nu aibă aproape nici un ecou. Sînt sceptică, de exemplu, dată fiind blazarea cvasi-generalizată ce ne-a cuprins, în privinţa şanselor ca o carte ca aceea a prozatorului Mihai Sin, Marea miză, să ne scoată din amorţeală, să ne antreneze într-o discuţie neconvenţională despre romanul românesc, despre ceea ce este şi ceea ce ar putea să fie acesta. La prima sa ediţie, în 2003, eseul în chestiune nu a beneficiat de prea multe comentarii, deşi conţine o serie de consideraţii-dinamită, care, în mod normal, nu te pot lăsa indiferent, fie că le aprobi, fie că te enervează şi le conteşti. Marea miză este profesiunea de credinţă a unui prozator de şcoală veche, imun la cîntecele de sirenă ale doctrinarilor postmodernismului autohton. Într-o epocă în care cuvintele de ordine sînt „relativizarea“, „contingenţa“, „ironia“, Mihai Sin rămîne pe redutele unei concepţii despre literatură taxabile (de către unii...) ca desuete, dacă nu chiar reacţionare. În contra curentului, Mihai Sin defineşte literatura ca valoare „tare“, ca expresie a general-umanului şi revelator al devenirii istorice, îngăduindu-şi luxul de a insista cu obstinaţie asupra echivalenţei dintre ceea ce numim (încă!) literatură mare şi literatura cu mize/teme „mari“. Că în absenţa unei problematici de substanţă (ce vizează, în toată complexitatea ei, „condiţia umană“) romanul se vădeşte un produs minor, perisabil, asta este, sau ar trebui să fie, o evidenţă. Că experim