Asta a fost cheia succesului din finala Campionatului European de Fotbal care i-a adus faţă în faţă, la Viena, pe spanioli şi pe nemţi, făcînd să încline balanţa în favoarea toreadorilor: surîsul de pe chipul acestora, ca o emblemă a fascinaţiei lor inepuizabile pentru minge, pentru joc şi pentru virtutea de a-şi depăşi partenerii, nu prin încrîncenare, ci printr-o deliberată jovialitate, aptă să impună pe gazon superioritatea rafinamentului. S-a văzut, din start, o diferenţă de comportament. Cei care mizau pe forţă, pe gabaritul avantajos al componenţilor echipei, au căzut repede tocmai în capcana prea marii lor dependenţe faţă de înzestrări native, exersate pînă la automatism. Chiar un jucător de mare clasă, cum este căpitanul trupei germane, a mers la intimidare, a împărţit avertismente dure la glezne şi nu s-a domolit nici după ce îl provocase pe îngăduitorul arbitru italian să-i arate cartonaşul galben.

Numai că exuberanta garnitură andaluzo-catalană a intrat pe teren debarasată de orice spirit de răfuială şi a dăruit spectatorilor un adevărat regal fotbalistic, de-a lungul căruia abilitatea individuală s-a întrecut pe sine, s-a topit într-o desăvîrşită viziune colectivă a „ostilităţilor“ purtate fără trufia învingătorului, cu generoasa dorinţă de a respecta şansele celui mai bun. Marcatorul unicului gol a fost de cîteva ori în situaţia de a repeta isprava. Bara propriei porţi i-a salvat pe nemţi de la un posibil dezastru. Interesant este că „ratările“ repetate ale spaniolilor nu i-a scos din minţi, deşi meritau să-şi adjudece victoria la o diferenţă mai substanţială de goluri.

Că au, în ciuda tinereţii, stofă de campioni s-a văzut din seninătatea cu care depăşeau clipa de amărăciune. Dacă şutul mergea alături de ţintă, reluau suita atacurilor într-o manieră de natură să entuziasmeze, să sporească desfătarea privitorilor. Graţie măn