Nu e deloc lesne de răspuns la întrebarea "ce merită să fie reţinut din producţia cinematografică românească anterioară momentului decembrie ’89". În primul rînd s-ar cuveni o precizare: linia de demarcaţie cinematografică nu este atît de fermă şi nici nu coincide cu cea politică. În anii ’90 au continuat să apară filme intrate în producţie sub supravegherea Consiliului Culturii şi Educaţiei Socialiste — unele cu mici cosmetizări, altele cu modificări mai de substanţă, iar altele au fost abandonate după ce s-a mai muncit şi s-a mai investit în ele (vezi Portret anonim, model necunoscut al lui Dan Piţa). Treptat, au ieşit pe ecrane primele filme concepute integral fără ingerinţele cenzurii, deşi unele dintre ele continuau să fie tributare stilului metaforic, care în parte era o expresie a autocenzurii. După părerea mea, anul 2000 este adevăratul an de cumpănă al cinematografiei româneşti, anul 0 la propriu (nici o premieră românească) şi la figurat (primii paşi ai noii generaţii de cineaşti - scurtmetrajele lui Mungiu, intrarea în producţie a filmului Marfa şi banii de Cristi Puiu).

Această delimitare în timp nu simplifică lucrurile pentru că lista de titluri "meritorii" a unui istoric de film va coincide doar parţial cu aceea a unui critic, reperele primului avînd o motivaţie preponderent obiectivă. Concret: istoricul nu poate omite din selecţia lui bornele de început ale unei etape (Independenţa României - 1912, primul lungmetraj de ficţiune; O noapte furtunoasă - 1942, primul film de ficţiune din producţia ONC; Răsună valea - 1949, primul lungmetraj de ficţiune al producţiei socialiste), ale unei categorii (Tudor - 1963, primul titlu din seria "epopeii naţionale"), ale unei generaţii (documentarul Apa ca un bivol negru - 1971, prima manifestare a generaţiei ’70) sau ale afirmării internaţionale (scurtmetrajul de animaţie Scurtă istorie - 1957, pr