Nu stiu daca Nicapetre si-a pus geniul in sculpturile sale si talentul, doar talentul, in opera memorialistica. Sustin insa ca cele doua volume "Brailita - Downtown via UAP" si "Downtown - Brailitia via ‘89" formeaza un excelent instrument de lucru, o poarta de intrare intr-un univers artistic inca partial cunoscut, putin analizat si, din pacate, fragmentar recuperat.
Primul volum e scris in preajma anului 1990 si are toate dezinhibarile specifice momentului, toate "otravurile" cerute de o asemenea confesiune. Cititorul roman obisnuit in anii comunisti cu vorba aluziva, cu "sopirla", cu adevarurile spuse pe soptite, pe jumatate, cu frica, mai mult inghitind cuvintele decit rostindu-le, are revelatia unui povestitor fara prejudecati, vorbind neaos, in gura mare despre adevarurile operei sale, despre lumea pe care a cunoscut-o.
E aici un Nicapetre intreg, complementar sculptorului si graficianului. Cele doua volume sint o scurta alergare prin viata, un curriculum vitae cum se spune, scris cu umor si ironie, adesea cu sarcasm. Nicapetre se desparte de trecut zimbind amar. O memorie adesea buclucasa leaga etapele de creatie intr-o cronologie aproximativa care sporeste farmecul textului. Nicapetre este un bun povestas, are ochi pentru detaliu si ureche fina pentru formele sau malformarile cuvintelor. Mai ales primul volum este de o oralitate cuceritoare, e scris cu o neostoita placere de a povesti, o placere niciodata incercata pina la revolutie si descoperita acum, tirziu, nedrept de tirziu, la aceeasi virsta la care Panait Istrati scria la Paris, "Kyra Kyralina". E locvace, adesea este muscator sau mucalit, cind subiectul ii permite, este chiar ranchiunos, nu iarta nimic, plateste "datorii" ce pareau uitate. Cu alte cuvinte "birfeste" cu o neostoita voluptate. Dar nu a spus Eugen Simion ca "birfa artistilor e alcoolul gindirii"?
Strict e
