Dacă nu plouă în două săptămâni, pământul ia foc. Se usucă recolta. Oamenii s-au constituit mai întâi în asociaţii, apoi în organizaţii şi s-au racordat masiv la apa Dunării. Numai aşa rodul bostanului de Dăbuleni poate ajunge în toată ţara. Patria lubeniţelor. În sudul Doljului, pe solul nisipos, hectare întregi sunt acoperite de bostani. Din loc în loc, se ridică o covercă unde se adăposteşte, mai ales pe timp de noapte, câte un bărbat, pregătit să păzească întinderea de pepeni roşii. Câinii lenevesc la umbră până simt prezenţa străinilor şi încep să se zvârcolească în lanţ. „Îi păzim. Aşa facem în fiecare an. Acum îi adunăm, îi încărcăm în remorcă şi ne ducem să îi vindem. Ieşim cu pepenii la marginea localităţii, că trec maşini din ţară şi îi iau la gros. Noi îi dăm cu vreo şapte lei kilu’, ei îi duc pe piaţă cu 1,5 lei. Acum câteva zile puneau şi mai mult, că ajungeau şi la 2 lei sau 2,5 lei“, spune tanti Lenuţa, ştergându-şi faţa cu un colţ al baticului. Cei care n-au maşini şi nici bani să închirieze remorci se duc cu căruţa. „S-a întors lumea la ăle de dinainte. Am trecut prin epoca de fier, de bronz, am avut-o şi pe cea de aur, cu industria şi maşinăria în floare, acum am sărăcit şi ne-am întors iar la cal şi la căruţă“, zice, trăgând de hăţuri, fostul consilier Ştefan Văncica.

Jaf în ultimii ani Sunt puţin peste 13.800 de locuitori în Dăbuleni. Dintre ei, 90 la sută sunt agricultori. „Media pe gospodărie e de două hectare jumate. Fiecare pune lubeniţă, grâu, porumb. Au oamenii şi vie. Nu stă nimeni cu mâna-n sân“, afirmă primarul Nicolae Drăgoi. „E singura noastră sursă de venit. Dacă au plecat copiii la oraş, facem şi noi cât mai avem putere. În perioada asta, stăm şi câte o săptămână, dormim în căruţă, până vindem toţi pepenii, să nu plecăm cu ei acasă. Aşa e în fiecare an. Da’ nu ne plângem. Că sunt alţii mai amărâţi decât noi“, spune moş Ghe