Autostrada. E o glumă să întrebaţi care. Aia spre mare, normal. Duminica, în direcţia Constanţa. Aveţi idee cât de liberă e?
Încercaţi să vă imaginaţi. E aproape goală, neumblată, ca şi cum nu s-a dat încă în folosinţă. E ca şi Bechtel, doar că un pic mai palpabilă. Cât de mult să împingi acceleraţia, ai? Legal, e voie 130, dar dacă maşina poate, dacă nu-s obstacole, dacă nu deranjezi şi nu eşti deranjat în niciun fel, cum faci? Dai frâu liber? Parcă-parcă. Adică zău, dacă nici pe autostradă, atunci unde? De ce s-ar mai fabrica maşini care pot depăşi 130 km/h când nicăieri cică nu ai voie mai mult? Ca să te tenteze? Să te transforme în muşteriul lor amendabil? Să-ţi testezi rezistenţa la ispită? Că altfel nu pricep logica lor când hotărăsc că niciodată nu se pot depăşi aceşti 130 kilometri la oră. Să le facă, nene, piedici speciale care să limiteze orice agresiune asupra vitezometrului, să gradeze cerculeţul cu pricina până la 130 fix. Şi gata, oricât ai dori să te dai Schumacher nu poţi decât dacă îmbrăţişezi disciplina sportivă numită „curse de maşini“.
Celor care nu au nicio treabă cu cursele nu le e dat să folosească posibilităţile reale pe care le au în dotare autoturismele lor. În oraş - 50, în afară - 90, pe autostradă - musai 130. Pe unde ai putea s-o iei astfel încât să-ţi faci damblaua de a încerca puterile promise ale maşinii tale? Sunt prima care ţipă că principala cauză a producerii accidentelor este viteza excesivă, dar acum îmi dau seama că ele au loc doar atunci când condiţiile sunt improprii. În oraşul ultrapopulat, cu copii gata să sară pe stradă, cu câini care mai traversează aiurea, cu semafoare e nevoie de restricţii, da. Dar dacă s-ar face locuri speciale destinate celor care vor să-şi mărească în acest fel adrenalina, de ce nu? E şi asta o nevoie. O plăcere. O stare magică. De ce ar râde copiii când îi porţi în viteză pe
